Nu am fost peste tot încă, dar este pe lista mea…

Am văzut cetatea Rupea, pentru prima dată, acum 10 ani. Era iarnă şi ruinele ei uitate şi de oameni şi de Dumnezeu păreau din altă lume. Erau, ce-i drept, din altă lume, una cu iz medieval, dar urmele acelei lumi fuseseră lăsate de izbelişte, într-o ruină cruntă şi pradă buruienilor. Care acum şedeau cuminţi sub zăpadă, dar aveam să le revedem în toată splendoarea lor peste alţi trei ani, când am revenit pe timp de vară. Domnul care ne-a prezentat cetatea, un profesor de istorie, din câte îmi amintesc, mi-a dat impresia că nu întâmpina prea mulţi vizitatori (sau păream noi prea interesaţi de bietele ruine!), din vreme ce aproape o oră ne-a povestit, ne-a arătat şi ne-a explicat cu atâta dăruire despre Rupea, încât cu ochii minţii am văzut o mândreţe de cetate în locul tristelor ruine. Personal, eram oricum fascinată de ruinele acelea abandonate pe care le vedeam la fiecare drum către Sighişoara mea, aşa că domnul profesor parcă m-a facut s-o îndrăgesc şi mai mult :).  De atunci, mai intens, de fiecare dată când îi vedeam silueta tristă şi incompletă pe dealul Cohalmului, mi se strângea sufletul şi bodogăneam măcar în gând, măcar puţin, ghinionul ei de a exista într-o ţară care, în loc să o şlefuiască şi s-o aibă în grijă ca pe o bijuterie de preţ, a abandonat-o fără milă. De-ale mele…

Rupea in ruina

Rupea în ruină, 2006

Rupea în ruină

Rupea în ruină, 2006

Rupea în ruină

Rupea în ruină, 2006

Rupea în ruină, 2006

Rupea în ruină, 2006

Rupea in ruina

Rupea în ruină, 2006

Cu timpul, m-am resemnat că am cunoscut Rupea ca pe o ruină şi că aşa va rămâne. Nu aveam pentru ea niciun vis realizabil şi niciun dram de speranţă. O vedeam, oftam, mergeam mai departe, spre destinaţii mai norocoase cu oamenii lor… Se pare, însă, că mai sunt şi speranţe în Romania… Căci, de curând, trecând pe drumul nostru drag dinspre Bucureşti spre Sighişoara, via Braşov, la ceas de seară, pur şi simplu am sărit din scaunul maşinii (noroc cu centura :P) când am văzut, pe un deal, o mândreţe de cetate luminată din toate unghiurile, împresurată de alei cu felinare care urcau chiar din şosea, parcă, până pe deal. Nu ştiam unde sunt şi nici ce văd şi când mi-am dat seama că e Rupea, pur şi simplu am fost gâtuită de emoţie. Nu-mi venea să-mi cred ochilor şi abia la câteva minute, după ce n-am mai văzut nici măcar un colţisor din ea, mi-am dat seama, cu părere de rău, că nu-i făcusem nicio poză…  Dar eram fericită că unul dintre locurile mele preferate strălucea aşa de tare, după atâta amar de ani, şi încă în puterea nopţii…

La drumul de întors nici nu încăpea vorba că nu vom opri la Rupea. Eram nerăbdatoare să văd ce se ascunde sub zidurile proaspăt înălţate şi speram să-l reîntâlnesc pe domnul acela iubitor de istorie, care cu atâta pasiune ne vorbise cu ani în urmă despre mândreţea de cetate. N-a fost să fie, însă; după drumul proaspăt asfaltat şi după ce am lăsat maşina în imensa parcare de lângă cetate, am găsit porţile încuiate. Cetatea urma a se deschide pentru public într-o lună, aşa că nu ne-a rămas decât să admiram pe dinafara zidurile proaspăt ridicate, turnurile reconstruite, imensa parcare, centrul de informare turistică şi drumurile de acces, asfaltate şi luminate, care nu au nicio legătură cu o cetate ţărănească, dar ajută turiştii de secol XXI să găsească mai repede calea spre trecutul care sper eu să se regăsească dupa zidurile proaspete.

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Încep să fiu şi eu mulţumită, România se scutură parcă de praf, măcar pe ici, pe colo…

Rupea pe Flickr

34

Acum câteva săptămâni am respirat cu nesaţ, pe cărări bătute cu amintiri dragi, mirosul salcâmilor în floare. Aproape în fiecare dimineaţă ascult sau aştept, în liniştea verde dimprejurul ferestrelor mele, să apară ea, mierla. În vază am aşezat câteva rămurele de merişor care miros fix ca şi coroniţele mele de sfârşit de an şcolar, de acum mai bine de 20 de ani. Am observat că Bucureştiul e un oraş mai frumos, mai curat, mai strălucitor, că unde nu s-a făcut, se face sau urmează să se faca. E de bine. Şi trandafirii i-am observat, sunt peste tot, sunt mulţi, sunt felurit coloraţi şi frumos mirositori. Iar teii… teii sunt de nepovestit. Tot oraşul miroase a tei de parcă n-ar avea maşini, străzi şi clădiri de beton, ci parcă ar fi un parc imens plin cu tei. Ferestrele nu se mai lasă închise, prea e frumos de ameţitor mirosul de tei, mai ales după ploile de vară.

Iar eu… mă bucur că simt toate astea. E bine 🙂

.IMG_5753

Subţire, de vară…

Vara e anotimpul meu preferat. Luna mai e luna mea preferată. Asta e, nu sunt perfectă :D.
Pe la jumătatea lunii mai, în 2013, era vară. Prilej pentru mine să mă trezesc într-o dimineaţă din dulcele somn de la ora 6, să văd verdele care îmi inunda fereastra şi, de necrezut pentru oricine mă cunoaşte mai bine, să mă facă să mă ridic din pat. Minunata priveliste trebuia completată de multele vrăbii gureşe, dar mai ales de guguştiuc şi de preferata mea, mierla. Aşa că, odată ce am auzit trilurile celei din urmă, tabloul verii a fost complet, că mirosul inconfundabil de dimineaţă proaspătă de vară invadase deja camera (nu, nu locuiesc la o pensiune, dar am noroc de împrejurimi ca ale uneia 🙂 ). Iar eu am revenit la somnul dulce de dimineaţă, nu inainte de a trăi o maximă clipă de fericire, pe care mi-o amintesc zilnic de atunci. Clipa în care am constatat că e abia luna mai şi, încântată peste măsură, m-am întors pe partea cealaltă cu un gând care mai că n-a strigat: „mamă, şi câtă vară mai e!!!”
Deci chiar există fericire în lucrurile simple… de vară… 🙂

image

Adică de ce nu mi-am spus şi eu părerea despre concertul ăsta, de 2013, m-a întrebat toată lumea. Să treacă atâtea zile şi să nu zic eu nimic…Nţ, nţ, nţ… Pentru că nu mi-a placut, cum s-a întâmplat în cazul altora? Nu m-a impresionat pe mine nimic-nimicuţ??? Nicio emoţie, nicio lăcrimuţă n-am de împărtăşit? Nicio cârcoteală, măcar?

Pfff… nici vorbă că nu mi-a plăcut, ba din contră, dar… pur şi simplu nu am ştiut ce să spun. Ce să scriu. Atunci, acolo, după un moment de delir, am reuşit să-mi revin în fire şi să scriu pe telefon că e DeMenţial. Voiam să ştie toată lumea, să strig în gura mare că sunt acolo şi că trăiesc o clipă de fericire. Una dintre acelea pe care numai muzica ţi le poate da. Şi chiar dacă e împărţită cu alte zeci de mii de suflete, rămâne totuşi atât de intensă. Sau poate tocmai de aia…

Nu mă pricep la cronici de spectacole. De concerte. Nu ştiu să povestesc decât emoţii şi trăiri. Nu ştiu să apreciez sonorizarea, decât dacă e execrabilă. Nu ştiu să apreciez organizarea, decât dacă e impardonabilă. Nu ştiu să notez prestaţia, decăt dacă e jalnică. Dacă toate astea sunt bune, cred că nu le observ, le iau ca atare, cred că mi se cuvin 🙂

Ştiu doar că, la concertul ăsta, de multe ori, am simţit nevoia să închid ochii şi să ascult muzica, pur şi simplu. Să aud mai bine vocea aia, prima care mi-a sunat mai bine la un concert live decât pe casetă/CD/ce-o mai fi în trend acum. Poate sunt subiectivă şi am pus la socoteală şi emoţia transmisă cu ocazia live-ului, dar eu aşa am auzit, o super-voce. Peste aşteptări.

Ştiu şi că nu am putut închide ochii şi asculta muzica pentru că nu îmi puteam lua ochii de la scenă. Unde un om cânta şi dansa în acelaşi timp, cu o naturaleţe şi o uşurinţă, încât uneori părea că pluteşte. Şi dansa încontinuu, iar in mintea mea se derulau flashback-uri cu colegul meu din generală, cel mai depeşar dintre depeşari :), cu hainele lui „depeş”, cu încălţămintea lui „depeş”, cu freza lui „depeş” si cu dansul lui „depeş”. Începând cu dansul, toate parca încremeniseră în timp. Ceilalţi doi, de pe scenă, aveau şi ei aceleaşi gesturi pe care mi le aminteam din frânturi de imagini şi clipuri alb-negru de acum vreo 20 de ani. Toate videoclipurile şi toate posterele cu Depeche Mode pe care le-am vazut vreodata mi-au trecut prin faţa ochilor. Parcă nimic nu se schimbase, de atunci. Parcă cineva drag şi pe care nu îl mai văzusem demult se întorsese acasă.

Mai ştiu şi că uneori am vrut să fiu şi eu acolo, jos, unde era spectacolul din public. Să fi fost fan adevărat, sa mă topesc de drag, de fericire, de emoţie, la fiecare melodie, să ţip, să plâng, sa cânt, să ştiu fiecare vers, să sar, să aplaud, să pozez ca să păstrez, să filmez ca să retrăiesc… Căci, ca şi la fotbal, la tribună lucrurile sunt mai aşezate, lucrurile importante se întâmplă pe gazon 🙂 Ca şi mişcarea câtorva zeci de mii de fire de iarbă pe o câmpie vibrantă, cum frumos am găsit povestit momentul pe acest blog <3.

Şi mai ştiu că iar am regretat concertul din 2006, concert care ramâne agăţat în topul regretelor mele. Mi-am dorit mai mult ca niciodată să nu fi ratat acel concert, iar acum, ştiind cât de frumos a fost, să fi venit cu mai multe aşteptări, cu mai multa emoţie, cu mai multe lecţii învăţate. N-a fost să fie. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, zic.

Concluzia? Pentru mine a fost un concert minunat. Am fost fascinată. De muzică, de voce, de dans, de faptul că sunt martoră la ceva ce acum 20 de ani nici nu mi-aş fi imaginat că ar fi posibil. Dar viaţa bate filmul.

Iar muzica este una dintre minunile lumii. Am zis!

IMG_5404IMG_5405IMG_5406IMG_5418IMG_5419IMG_5429IMG_5431IMG_5432IMG_5435IMG_5436IMG_5442IMG_5446IMG_5456IMG_5459

Motive de bucurie (!?)

Azi am văzut ceva deosebit. Pe bune deosebit. O maşină de preţ mediu spre scumpuţ oprită în cartier, cam în drum, aşa. Nu deranja pe nimeni, doar că nu prea era locul ei acolo. Lângă ea, un bărbat de vârstă… medie, cu geacă de piele şi părul prins într-o coadă lungă, arunca tacticos dintr-o sacoşă… deşeuri.  Dupa câteva secunde în care l-am urmărit, am înghiţit în sec, cu greu, că recunosc că eram cam gâtuită.

Nu cred că vi se pare nimic deosebit până aici. Aţi mai auzit din astea, nu? Vi s-a întâmplat şi vouă să vedeţi persoane, fie ele bărbaţi, femei, copii, cum aruncă din maşină gunoi, nu? Din mers, din maşina oprită sau parcată, pe geam, pe uşă sau din portbagaj? Pe marginea străzii, pe stradă, în pădure, în faţa blocului? Sunt sigură că da. Şi nu stiu care e prima voastră reacţie, dar mie mi se pune un nod în gât cât pumnul. De nervi, de neputinţă, de revoltă. Când am putut, am reacţionat şi mai cu folos. Credeam eu, ei doar au râs. Au înjurat sau au plecat mai departe nepăsători. Când mi-am permis mai mult, am luat punga înapoi în maşină, căci da, s-a întâmplat şi să am colegi de drum către team-buildinguri unde mergeam să ne cunoaştem mai bine (!) care aveau pregătită punga „de 1 leu” pentru umplere şi abandonare parşivă în drum spre Predeal. Pe drum, la propriu. Lângă pădure, normal.

Să revenim. Azi nodul din gât a revenit. Daaaar, surpriză, nu era de revoltă sau de neputinţă. Era de bucurie si de admiraţie. Chiar se întâmpla ceva deosebit, vă zic. Ce credeţi, bărbatul acela avea o sacoşă mare, plină cu deşeuri pe care le-a aruncat selectiv în containere colorate!!! Pe larg, pregătise de acasă o sacoşa „de Cora” 😛 cu sticle şi PET – uri, o pusese în portbagaj, şi la intersecţia mare din cartier a tras pe dreapta, a deschis portbagajul, a luat sacoşa şi a început s-o goleasca. Nu pe trotuar, ci în containerele unde scrie plastic şi sticlă. A golit sacoşa, a împăturit-o, a pus-o în portbagaj şi a plecat mai departe.

Efortul acestui om, probabil devenit obişnuinţă, m-a bucurat atât de tare încât mi-a schimbat toată ziua. În bine. Nu că ar fi fost normal să mă bucur într-atâta pentru un lucru care trebuie să fie firesc în mersul lucrurilor unui oraş european cu acte, în 2013, dar nah, mă consolez cu găndul că mai bine mai târziu decât niciodată.

Şi, bineînţeles, sper că ăsta e doar începutul. Trebuie să fie un pas către normalitate, zic. Containerele alea nu sunt acolo chiar degeaba, nu toate maşinile scumpe sunt oprite pe langă trotuar ca să coboare melteanul în trening să-şi ia o şaorma cu de toate, nu toţi şoferii aruncă gunoiul în mijlocul străzii… Am simţit miros de civilizaţie

De an nou. Din nou.

Dupa cum am spus anul trecut cam pe vremea asta, nu anii ne fac viata, ci ceasurile. Clipele. Bune sau rele, conteaza mult, desi n-ai zice cand pierzi un ceas aiurea.

Anii sunt buni insa, tare buni, pentru bilanturi. Pentru contorizari. Pentru statistici. Pentru regrete. Pentru promisiuni. Pentru recapitulari. Pentru planuri. Ei aduna clipele in capitole intregi, pe care le reperam mai usor in timp, cand si cand, daca avem sau ne facem timp sa ne mai oprim.

La sfarsit de an adunam si scadem, inmultim si impartim fapte, vorbe, ganduri, zambete, lucruri facute si mai ales nefacute. Tragem linie si suntem mai mereu nemultumiti. Cele facute, spuse, gandite, zambite ne ies mereu mai putine decat celelalte. Desi poate nu e asa. Dar avem mereu tendinta ca, daca nu s-a intamplat ceva foarte important intr-un an, sa nu punem la socoteala ce a fost mai bun in el. Daca nu a fost cazul de vreunul dintre cele trei ritualuri atat de des pomenite in anii de scoala la orele de literatura romana, adica nastere, nunta, moarte, in proximitatea noastra, nu luam prea tare in seama anul ala. Facem operatiile de sfarsit de an,  dar ne da un an fad, fara evenimente majore, chit ca sunt ele fericite sau din contra. An fad, deci il vom uita repede. Si asa uitam si de clipe…

La inceput de an punem pe liste fapte, imaginam vorbe, ganduri si zambete, planuim zile, saptamani, luni, in detalii care peste un timp ar fi de ras, daca n-ar fi de plans. Dar suntem atat de insufletiti de noua sansa ce ni se da, un an nou, intreg, lung, cu 300 si ceva de zile nou-noute, numai bune de umplut cu planurile, visele si sperantele noastre, incat nu ne mai amintim de ce in anii din urma listele noastre au ramas, in mare parte, doar liste. Nu ne mai pasa de limitari, de neputinte, de lene, de rutina, de ghinion, de nimic din ce nu ne-a lasat in trecut sa ne atingem planurile de an nou. De fiecare an nou. Acum spunem ca e altfel. Am invatat din greseli, avem mai multa experienta, mai multe regrete, mai multi ani, nu putem sa ne mai permitem ratari. De data asta va fi altfel, ne spunem, le spunem, si credem cu tarie in clipa aia in care anii se schimba intre ei, facandu-si loc unul altuia.

Si iar ajungem la clipa… 🙂
Aproape ca o simtim. Si nu ne putem abtine, odata ce e acolo, sa nu speram, sa nu visam, sa nu credem ca la anul, cand bilantul va fi fost din nou facut, vom fi mai multumiti. In clipa aia speram ca nu vom uita de clipe.

Hmmm, poate secunda aia de trecere dintre ani e doar o iluzie, poate e doar un pretext pentru speranta, dar ce ar fi anii fara ea? Cum am sti cand sa regretam, sa multumim, cum am sti cand sa visam si sa (ne) promitem? Oamenii au nevoie de clipa aia care sa le separe anii, chiar au, si mie imi pare tare rau cand o pierd, cand n-o simt… 🙂

33

SUNT într-o continuă aşteptare.
AŞ VREA să treacă timpul mai încet.
PĂSTREZ cu mare drag amintirile adolescenţei mele.
MI-AŞ FI DORIT să fiu mai apropiată de ai mei. Sau ei de mine.
NU ÎMI PLACE când se răsteşte cineva la mine.
MĂ TEM că mâine poate fi mai rău.
ÎMI PARE RĂU pentru fiecare zi pierdută fără rost.
ÎMI PLACE să fie soare când mă trezesc.
NU SUNT o persoană organizată şi asta mă afectează deseori.
DANSEZ cât de des pot, dar prea puţin faţă de cât aş vrea.
CÂNT cel mai des la concerte. Ale altora, desigur.
NICIODATĂ nu mi-aş fi imaginat viaţa mea aşa cum este acum.
RAR ma înşel în privinţa oamenilor.
PLÂNG des. Mereu am facut-o.
SUNT CONFUZĂ în privinţa viitorului meu.
AM NEVOIE de siguranţă şi stabilitate. Şi de un concediu.
AR FI TREBUIT să fiu mai puţin îngăduitoare.
AŞ PUTEA să zic stop.

Mi-a plăcut asta la Cami acum un an şi ceva şi dacă vă întrebaţi de ce a durat atât ca să răspund şi eu provocării,  răspunsul e: „datorită” organizării mele exemplare :).

%d blogeri au apreciat asta: