Plimbările Irinei

Nu am fost peste tot încă, dar este pe lista mea…

De ce nu despre Depeche Mode

19 mai 2013

Adică de ce nu mi-am spus şi eu părerea despre concertul ăsta, de 2013, m-a întrebat toată lumea. Să treacă atâtea zile şi să nu zic eu nimic…Nţ, nţ, nţ… Pentru că nu mi-a placut, cum s-a întâmplat în cazul altora? Nu m-a impresionat pe mine nimic-nimicuţ??? Nicio emoţie, nicio lăcrimuţă n-am de împărtăşit? Nicio cârcoteală, măcar?

Pfff… nici vorbă că nu mi-a plăcut, ba din contră, dar… pur şi simplu nu am ştiut ce să spun. Ce să scriu. Atunci, acolo, după un moment de delir, am reuşit să-mi revin în fire şi să scriu pe telefon că e DeMenţial. Voiam să ştie toată lumea, să strig în gura mare că sunt acolo şi că trăiesc o clipă de fericire. Una dintre acelea pe care numai muzica ţi le poate da. Şi chiar dacă e împărţită cu alte zeci de mii de suflete, rămâne totuşi atât de intensă. Sau poate tocmai de aia…

Nu mă pricep la cronici de spectacole. De concerte. Nu ştiu să povestesc decât emoţii şi trăiri. Nu ştiu să apreciez sonorizarea, decât dacă e execrabilă. Nu ştiu să apreciez organizarea, decât dacă e impardonabilă. Nu ştiu să notez prestaţia, decăt dacă e jalnică. Dacă toate astea sunt bune, cred că nu le observ, le iau ca atare, cred că mi se cuvin 🙂

Ştiu doar că, la concertul ăsta, de multe ori, am simţit nevoia să închid ochii şi să ascult muzica, pur şi simplu. Să aud mai bine vocea aia, prima care mi-a sunat mai bine la un concert live decât pe casetă/CD/ce-o mai fi în trend acum. Poate sunt subiectivă şi am pus la socoteală şi emoţia transmisă cu ocazia live-ului, dar eu aşa am auzit, o super-voce. Peste aşteptări.

Ştiu şi că nu am putut închide ochii şi asculta muzica pentru că nu îmi puteam lua ochii de la scenă. Unde un om cânta şi dansa în acelaşi timp, cu o naturaleţe şi o uşurinţă, încât uneori părea că pluteşte. Şi dansa încontinuu, iar in mintea mea se derulau flashback-uri cu colegul meu din generală, cel mai depeşar dintre depeşari :), cu hainele lui „depeş”, cu încălţămintea lui „depeş”, cu freza lui „depeş” si cu dansul lui „depeş”. Începând cu dansul, toate parca încremeniseră în timp. Ceilalţi doi, de pe scenă, aveau şi ei aceleaşi gesturi pe care mi le aminteam din frânturi de imagini şi clipuri alb-negru de acum vreo 20 de ani. Toate videoclipurile şi toate posterele cu Depeche Mode pe care le-am vazut vreodata mi-au trecut prin faţa ochilor. Parcă nimic nu se schimbase, de atunci. Parcă cineva drag şi pe care nu îl mai văzusem demult se întorsese acasă.

Mai ştiu şi că uneori am vrut să fiu şi eu acolo, jos, unde era spectacolul din public. Să fi fost fan adevărat, sa mă topesc de drag, de fericire, de emoţie, la fiecare melodie, să ţip, să plâng, sa cânt, să ştiu fiecare vers, să sar, să aplaud, să pozez ca să păstrez, să filmez ca să retrăiesc… Căci, ca şi la fotbal, la tribună lucrurile sunt mai aşezate, lucrurile importante se întâmplă pe gazon 🙂 Ca şi mişcarea câtorva zeci de mii de fire de iarbă pe o câmpie vibrantă, cum frumos am găsit povestit momentul pe acest blog <3.

Şi mai ştiu că iar am regretat concertul din 2006, concert care ramâne agăţat în topul regretelor mele. Mi-am dorit mai mult ca niciodată să nu fi ratat acel concert, iar acum, ştiind cât de frumos a fost, să fi venit cu mai multe aşteptări, cu mai multa emoţie, cu mai multe lecţii învăţate. N-a fost să fie. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, zic.

Concluzia? Pentru mine a fost un concert minunat. Am fost fascinată. De muzică, de voce, de dans, de faptul că sunt martoră la ceva ce acum 20 de ani nici nu mi-aş fi imaginat că ar fi posibil. Dar viaţa bate filmul.

Iar muzica este una dintre minunile lumii. Am zis!

Categorie:

Lucruri simple, oameni frumoşi

8 Comments

Motive de bucurie (!?)

22 aprilie 2013

Azi am văzut ceva deosebit. Pe bune deosebit. O maşină de preţ mediu spre scumpuţ oprită în cartier, cam în drum, aşa. Nu deranja pe nimeni, doar că nu prea era locul ei acolo. Lângă ea, un bărbat de vârstă… medie, cu geacă de piele şi părul prins într-o coadă lungă, arunca tacticos dintr-o sacoşă… deşeuri. Dupa câteva secunde în care l-am urmărit, am înghiţit în sec, cu greu, că recunosc că eram cam gâtuită.

Nu cred că vi se pare nimic deosebit până aici. Aţi mai auzit din astea, nu? Vi s-a întâmplat şi vouă să vedeţi persoane, fie ele bărbaţi, femei, copii, cum aruncă din maşină gunoi, nu? Din mers, din maşina oprită sau parcată, pe geam, pe uşă sau din portbagaj? Pe marginea străzii, pe stradă, în pădure, în faţa blocului? Sunt sigură că da. Şi nu stiu care e prima voastră reacţie, dar mie mi se pune un nod în gât cât pumnul. De nervi, de neputinţă, de revoltă. Când am putut, am reacţionat şi mai cu folos. Credeam eu, ei doar au râs. Au înjurat sau au plecat mai departe nepăsători. Când mi-am permis mai mult, am luat punga înapoi în maşină, căci da, s-a întâmplat şi să am colegi de drum către team-buildinguri unde mergeam să ne cunoaştem mai bine (!) care aveau pregătită punga „de 1 leu” pentru umplere şi abandonare parşivă în drum spre Predeal. Pe drum, la propriu. Lângă pădure, normal.

Să revenim. Azi nodul din gât a revenit. Daaaar, surpriză, nu era de revoltă sau de neputinţă. Era de bucurie si de admiraţie. Chiar se întâmpla ceva deosebit, vă zic. Ce credeţi, bărbatul acela avea o sacoşă mare, plină cu deşeuri pe care le-a aruncat selectiv în containere colorate!!! Pe larg, pregătise de acasă o sacoşa „de Cora” 😛 cu sticle şi PET – uri, o pusese în portbagaj, şi la intersecţia mare din cartier a tras pe dreapta, a deschis portbagajul, a luat sacoşa şi a început s-o goleasca. Nu pe trotuar, ci în containerele unde scrie plastic şi sticlă. A golit sacoşa, a împăturit-o, a pus-o în portbagaj şi a plecat mai departe.

Efortul acestui om, probabil devenit obişnuinţă, m-a bucurat atât de tare încât mi-a schimbat toată ziua. În bine. Nu că ar fi fost normal să mă bucur într-atâta pentru un lucru care trebuie să fie firesc în mersul lucrurilor unui oraş european cu acte, în 2013, dar nah, mă consolez cu găndul că mai bine mai târziu decât niciodată.

Şi, bineînţeles, sper că ăsta e doar începutul. Trebuie să fie un pas către normalitate, zic. Containerele alea nu sunt acolo chiar degeaba, nu toate maşinile scumpe sunt oprite pe langă trotuar ca să coboare melteanul în trening să-şi ia o şaorma cu de toate, nu toţi şoferii aruncă gunoiul în mijlocul străzii… Am simţit miros de civilizaţie…

Categorie:

Lucruri simple, oameni frumoşi

Lasă un comentariu

De an nou. Din nou.

7 ianuarie 2013

Dupa cum am spus anul trecut cam pe vremea asta, nu anii ne fac viata, ci ceasurile. Clipele. Bune sau rele, conteaza mult, desi n-ai zice cand pierzi un ceas aiurea.

Anii sunt buni insa, tare buni, pentru bilanturi. Pentru contorizari. Pentru statistici. Pentru regrete. Pentru promisiuni. Pentru recapitulari. Pentru planuri. Ei aduna clipele in capitole intregi, pe care le reperam mai usor in timp, cand si cand, daca avem sau ne facem timp sa ne mai oprim.

La sfarsit de an adunam si scadem, inmultim si impartim fapte, vorbe, ganduri, zambete, lucruri facute si mai ales nefacute. Tragem linie si suntem mai mereu nemultumiti. Cele facute, spuse, gandite, zambite ne ies mereu mai putine decat celelalte. Desi poate nu e asa. Dar avem mereu tendinta ca, daca nu s-a intamplat ceva foarte important intr-un an, sa nu punem la socoteala ce a fost mai bun in el. Daca nu a fost cazul de vreunul dintre cele trei ritualuri atat de des pomenite in anii de scoala la orele de literatura romana, adica nastere, nunta, moarte, in proximitatea noastra, nu luam prea tare in seama anul ala. Facem operatiile de sfarsit de an, dar ne da un an fad, fara evenimente majore, chit ca sunt ele fericite sau din contra. An fad, deci il vom uita repede. Si asa uitam si de clipe…

La inceput de an punem pe liste fapte, imaginam vorbe, ganduri si zambete, planuim zile, saptamani, luni, in detalii care peste un timp ar fi de ras, daca n-ar fi de plans. Dar suntem atat de insufletiti de noua sansa ce ni se da, un an nou, intreg, lung, cu 300 si ceva de zile nou-noute, numai bune de umplut cu planurile, visele si sperantele noastre, incat nu ne mai amintim de ce in anii din urma listele noastre au ramas, in mare parte, doar liste. Nu ne mai pasa de limitari, de neputinte, de lene, de rutina, de ghinion, de nimic din ce nu ne-a lasat in trecut sa ne atingem planurile de an nou. De fiecare an nou. Acum spunem ca e altfel. Am invatat din greseli, avem mai multa experienta, mai multe regrete, mai multi ani, nu putem sa ne mai permitem ratari. De data asta va fi altfel, ne spunem, le spunem, si credem cu tarie in clipa aia in care anii se schimba intre ei, facandu-si loc unul altuia.

Si iar ajungem la clipa… 🙂
Aproape ca o simtim. Si nu ne putem abtine, odata ce e acolo, sa nu speram, sa nu visam, sa nu credem ca la anul, cand bilantul va fi fost din nou facut, vom fi mai multumiti. In clipa aia speram ca nu vom uita de clipe.

Hmmm, poate secunda aia de trecere dintre ani e doar o iluzie, poate e doar un pretext pentru speranta, dar ce ar fi anii fara ea? Cum am sti cand sa regretam, sa multumim, cum am sti cand sa visam si sa (ne) promitem? Oamenii au nevoie de clipa aia care sa le separe anii, chiar au, si mie imi pare tare rau cand o pierd, cand n-o simt… 🙂

Categorie:

Statistici sensibile

2 Comments

Tagged with:

33

8 iunie 2012

SUNT într-o continuă aşteptare.
AŞ VREA să treacă timpul mai încet.
PĂSTREZ cu mare drag amintirile adolescenţei mele.
MI-AŞ FI DORIT să fiu mai apropiată de ai mei. Sau ei de mine.
NU ÎMI PLACE când se răsteşte cineva la mine.
MĂ TEM că mâine poate fi mai rău.
ÎMI PARE RĂU pentru fiecare zi pierdută fără rost.
ÎMI PLACE să fie soare când mă trezesc.
NU SUNT o persoană organizată şi asta mă afectează deseori.
DANSEZ cât de des pot, dar prea puţin faţă de cât aş vrea.
CÂNT cel mai des la concerte. Ale altora, desigur.
NICIODATĂ nu mi-aş fi imaginat viaţa mea aşa cum este acum.
RAR ma înşel în privinţa oamenilor.
PLÂNG des. Mereu am facut-o.
SUNT CONFUZĂ în privinţa viitorului meu.
AM NEVOIE de siguranţă şi stabilitate. Şi de un concediu.
AR FI TREBUIT să fiu mai puţin îngăduitoare.
AŞ PUTEA să zic stop.

Mi-a plăcut asta la Cami acum un an şi ceva şi dacă vă întrebaţi de ce a durat atât ca să răspund şi eu provocării, răspunsul e: „datorită” organizării mele exemplare :).

Categorie:

Statistici sensibile

3 Comments

Tagged with:

MasterChef, o poveste cu final fericit

6 iunie 2012

MasterChef a fost o emisiune despre oameni, viaţă si bucătărie. Chiar în ordinea asta şi aş insista: mai mult despre oameni şi viaţă decât despre bucătărie. Şi pentru că sunt sub impresia puternică a finalului acestei emisiuni, zic să nu fac ca şi cu minunatul concert Vama la care am fost săptămâna trecuta şi despre care nu am suflat încă niciun cuvinţel, deşi merita. Să zic şi eu ceva la cald despre concursul de bucătăreala, deci.

De ce zic că a fost mai mult despre oameni decât despre bucătărie: pentru că nici acum, nici peste o săptămână, o lună sau un an, cei care au urmărit show-ul ăsta nu-şi vor aminti ce a fost în farfuriile concurenţilor, dar îşi vor aminti ce au arătat aceştia la TV din ceea ce sunt ca oameni. Nu-şi vor aminti ce fel de mâncare a fost gătit la ultima probă, deşi cred că asta a fost cea mai urmarită din tot concursul, dar îşi vor aminti cu siguranţă ultimele imagini ale emisiunii, în care, ca în basme, binele a învins. Şi a fost viaţă, nu basm, chiar dacă la televizor.

Nu ştiu câţi îşi vor aminti de ceapa tăiată ca la maşină, de sparanghelul gătit la aproape fiecare probă, de mâncarea care plăcea părintelui preferat, de desenele extraordinare de pe farfuria unui concurent anume, de homarii omorâţi ca la carte, de oul-vedetă, de cărnurile roz, de piureurile colorate şi de sosurile picurate pe farfuriile simandicoase. Dar toţi îşi vor aminti cu siguranţă de zâmbete răutăcioase în loc de fair-play, de bârfă în loc de auto-critică, de reacţii urâte în condiţii de stres, de jigniri gratuite, de aroganţă, de atitudini şi limbaj de mahala. De oameni care nu au ştiut şi nici nu au învăţat cu ocazia asta cum să piardă cu capul sus. Pe de altă parte, îşi vor aminti de fair-play-ul celor care l-au avut, de recunoaşterea propriilor greşeli, de modestie când a fost cazul si de mândrie tot când a fost cazul, de obiectivitate, de caracter. De oameni care au ştiut să piardă cu demnitate şi au ştiut să-şi felicite sincer adversarul. Mai puţini, e drept, dar au existat şi, culmea, i-am vazut tot la televizor.

Cum a spus o prietenă a mea într-o discuţie care a ţinut exact cât finala, adică preţ de două seri, toţi am fi avut de învăţat din MasterChef, şi nu neapărat despre gătit. Păi normal, că nu în fiecare zi ţi-e dat să vezi un tânăr de 23 de ani cu atâtea calităţi atât de bine conturate: ambiţie, perseverenţă, verticalitate, calm, talent, inventivitate, stăpânire de sine (mai ales cu ultima, în condiţiile create de madam Andreea Moldovan şi gaşca ei). Frumoasă imaginea asta, tânăr isteţ şi ambiţios versus sistem de valori putred şi tăietor de aripi. Petru Buiucă a fost la înălţime, surprinzător pentru vârsta şi experienţa lui, iar cuvintele pe care le-a spus el la un moment dat mă vor urmări multa vreme: „nu am venit aici ca să îmi fac prieteni, am venit ca să câştig”. Cât de departe merită să ajungă un om care poate gândi aşa la început de viaţă? Cât mai departe, zic eu.

Categorie:

Lucruri simple, oameni frumoşi

3 Comments

Tagged with:

Lara Fabian la Bucureşti – muzică, emoţii, cuvinte

18 martie 2012

Am fost la concertele unor artişti pentru că le ştiam toate versurile pe dinafară şi atunci când se întâmplă asta înseamnă că niciun radio, casetofon sau mp3-player din lume nu mai este de ajuns. Trebuie să fii acolo, să simţi, să auzi, să cânţi, să aplauzi, să simţi. Da, e de două ori „să simţi” :).

Şi am fost la concertele altora pentru că m-a impresionat o singură melodie sau ceva ce s-a ţesut in jurul ei. Un film, o poveste, un moment. La Cesaria Evora m-au dus un film şi Besame Mucho. Ok, şi amintirile :). La Lara Fabian m-a dus momentul ăsta. Şi emoţia extraordinară pe care o provoacă fiecare vizionare.

A fost frumos sâmbătă seara. La Je t’aime pe scena Sălii Palatului a ieşit un moment drăguţ, cu inimioare şi cu o mare parte din melodie cântată de o mare parte din public, chiar dacă a fost evident că, deşi pe vremuri eram cunoscuţi ca fiind francofoni (!), franceza nu e tocmai punctul nostru forte, nici măcar când ne place Lara Fabian. A fost emoţie pentru fani, sunt sigură, la acest moment; pentru mine a fost bucurie, din nou, că muzica face, pentru clipe sau ore, minuni pentru cei care o ascultă. Sau o simt 🙂

A fost frumoasă Lara Fabian. Poate alţii ştiau mai bine că este o prezenţă extrem de placută, eu am aflat acum mai în detaliu. Fără sclipici, fără fiţe, fără tocuri, Lara a lăsat loc pe scenă doar muzicii şi cuvintelor. Da, şi cuvintelor, căci între melodii a povestit, cu drag şi de multe ori cu dor, despre viaţă, despre îngeri, despre prietenie, despre alegeri, despre modele, despre amintiri, despre… femeie. Melodiile au fost, fiecare, continuarea acestor cuvinte. Iar melodia mea, sâmbătă, căci trebuie sa fie una la fiecare concert, a fost întrebarea pe care o ştiam ca fiind a Dianei Ross: Do you know where you’re going to?

Do I?

Categorie:

Lucruri simple, oameni frumoşi

3 Comments

Tagged with:

Miezul iernei, de Vasile Alecsandri :)

4 februarie 2012

Mi-a tot răsunat în minte un vers dintr-o poezie zilele astea. Mai ales seara, când ieşeam din clădirea în care lucrez (corporatistă, prea înaltă şi prea oţelită, între noi fie vorba, dar na, nu-ţi dori ceva prea mult, că s-ar putea să se-împlinească) şi mă bucuram încercând să trec de zona cu capcane ce se întinde până la metrou (a se citi încă în şantier, cu gheţuş de la iarnă, cu gropi de la incompetenţă şi insuficient semnalizată, vă las pe voi să ghiciţi de la ce).

Da, am scris bine, mă bucuram. Fără zăpadă n-aş fi făcut decât să bodogănesc, dar cu ea drumul a devenit (culmea!) mai uşor de parcurs. Pentru că îmi place maxim 😀 cum scârtâie zăpada când calci pe ea şi cum străluceşte în bătaia iluminatului stradal. Ştiu, era de preferat un câmp alb pe care să bată luna, dar asta e, sunt fată de oraş ;)) Şi să nu mă certaţi prea tare, dar eu nu urăsc iarna chiar aşa rău 🙂 Deci drumul meu de acasă la serviciu şi retur, cel puţin, n-a fost chiar o corvoadă, cu tot viscolul, gerul si gheţuşul de rigoare. Bine, sper să reuşesc să stau ca lumea „în două” până dau ghioceii, să nu zic „hop!” de pe acum 🙂

Şi pentru că Bianca m-a inspirat ieri, m-am gândit să vă spun şi eu ce vers mi-a tot umblat prin cap zilele astea. Bineînteles, o să-l postez cu tot cu poezia care-l conţine, ca să nu uitaţi cumva ce vreme e afară 🙂

In păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

.
Fumuri albe se ridica în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşeaza bolta cerului senină
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

.
O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca veşnice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii organe sonoare
Unde crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare.

.
Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un sbor în atmosferă, pe zăpada – nici un pas;
Dar ce văd?… În raza lunii o fantasmă se arată…
E un lup ce se alunga dupa prada-i spăimântată!

Categorie:

De-ale mele

2 Comments

Tagged with:

Zambete din Piata Universitatii, intr-o zi neobisnuita

19 ianuarie 2012

Azi, dupa multe luni, dupa multi ani, dupa mult timp, am vazut oameni zambind pe strada. Bine, nu chiar pe strada, ci la metrou, dar tot pe acolo.

Primii au zambit cand, urcand in vagon la Universitate, si-au dat seama ca toate privirile se intorc spre ei. Erau doua fete cu drapele ale Romaniei si un baiat care avea o pancarta amuzanta, de-aia din categoria ar fi de ras daca n-ar fi de plans. Vazand ca incerc, curioasa, sa vad ce scrie pe ea, a intors-o binevoitor si zambind spre mine. Erau tineri-tineri, frumosi si frumos imbracati. Plecau acasa, din Piata. Am zambit si eu si m-am gandit ca intr-o zi obisnuita nu ne-am fi observat unii pe altii si n-ar fi zambit nimeni.

Ceilalti au zambit tot la metrou, tot la Universitate, cand de data asta plecam eu acasa. Din Piata. Un baiat cu o caciula cu insemnele unui club de fotbal se oferea sa ne dea cartela lui de acces si intreba daca nu o vrem cu cel mai amabil ton din lume si cu cel mai cald zambet. Cand l-am refuzat, amabil si zambind, prietena lui, care-l astepta, mi-a zambit si ea. El a asteptat sa vina altcineva sa-i ofere calatoriile. Am mers mai departe, spre casa, si m-am gandit ca intr-o zi obisnuita nu m-ar fi intrebat nimeni daca vreau sa intru la metrou pe cartela lui.

Dar azi nu a fost o zi obisnuita, fie doar si pentru ca uite, oamenii mai pot, in Romania, sa-si zambeasca unii altora, chiar daca nu se cunosc. O fi de la speranta, o fi de la sentimentul de solidaritate, nu stiu. Am vazut si am constatat: se poate.

PS – La un minut dupa ce omul ala imi oferea cartela de metrou, m-a sunat fratele meu sa-mi spuna sa plec acasa, ca a inceput balamucul in piata, lucru care parea absolut imposibil cu cateva minute, poate cinci, in urma. Si cand esti acolo, cand vezi ce oameni sunt, in majoritate, cand auzi ce discuta si cum se comporta, e imposibil sa nu te gandesti de ce se intampla asta si daca nu cumva cineva face special sa se ajunga la iadul ala…

Categorie:

România, aşa cum e

Lasă un comentariu

Tagged with:

De an nou

5 ianuarie 2012

Mi-au plăcut de când eram mică-mică proverbele şi zicătorile. Le învăţam ca pe poezii şi îmi plăcea sa îi iscodesc pe cei din jur în legătura cu sensurile lor. Cum adică „leneşul mai mult aleargă si scumpul mai mult păgubeşte”? Asta a fost una dintre cele din categoria „prind greu şi uit repede”, că mi-a fost explicată de câteva ori şi mie nu îmi intra în cap şi pace cum se face să alerge leneşul (mai) mult, era pur si simplu contradicţie de termeni 🙂

Dar se pare că proverbele nu sunt ca să le înveti pe de rost, ca te învaţă viaţa sensul lor fără doar şi poate, mai devreme sau mai târziu. Că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, că vorba dulce mult aduce, că prostul dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul, că înţeleptul îsi face vara sanie si iarna căruţă, că unde nu-i cap e vai de picioare, că tot păţitu-i priceput, că cine aleargă dupa doi iepuri nu prinde niciunul, că dacă tăceai, filosof rămâneai, că cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, şi câte şi mai câte… Pe rând, încet sau brusc, le pricepi sensul si învăţătura. Uneori cu umor, alteori cu ciudă, ca ţi s-a întâmplat asta deşi nu credeai vreodată, poate de multe ori cu mirare că uite, parcă vorba aia pentru tine a fost inventată şi tare deştept a mai fost ăla de a zis-o prima dată.

Proverbul meu preferat a rămas, de mulţi ani, cel conform căruia nu aduce anul ce aduce ceasul. Preferat pentru că mi se pare al naibii de adevărat. Prima dată când l-am avut în gând cu sensul lui profund a fost acum mulţi, prea mulţi ani, în acelaşi timp cu uimirea că lucrurile cu adevărat frumoase se întâmplă când nici nu te mai aştepţi şi că, uite, le aduce o clipă sau un ceas. Nu anii, nu lunile, nu săptămânile, nu zilele. Că toţi anii de vise sau speranţe se năruie ca un castel de nisip în faţa ceasului cel aducător de fericire nici măcar sperată vreodată. Despre ultima dată când am avut acest proverb în gând nu merită să vorbesc. A fost ceasul cel rău, care face de obicei să pară totul fără sens şi fără speranţă.

În fine… ce vreau să zic, la început de 2012, e că nu anul contează. Că anul e o sumă de ceasuri bune şi rele. Şi că în funcţie de care dintre ele sunt mai multe, spunem că anii sunt mai buni sau mai răi. Dar în fond contează ceasul, fie el bun sau rău, şi contează ce faci tu cu clipele dintre ceasurile astea, care ne aduc de neunde bucurii sau tristeti, reuşite sau eşecuri, mândrii sau dezamăgiri, ce faci cu orele care trec pana la urmatorul schimb de cifre în scrierea unui an, ca să ştii apoi cum să-l caracterizezi. Bun, rău, frumos, urât, sărac, bogat… Ca noi 🙂

Eu de la anul ăsta care tocmai începu nu-mi doresc decât să-mi aduca ceasuri mai bune decât anul trecut. Decât anii (ultimii) trecuţi. Măcar câteva, că de restul de ceasuri şi clipe, care depind de mine, pe care mi le pot face singură, sper sa am eu grijă. Mai mare decat în ceilalţi ani, normal, că altfel e degeaba 🙂 Dacă se poate să aducă anul ăsta şi nişte ceasuri de vacanţă, cu atât mai bine. Până în cinci sute, ca atât am concediu legal. Iar vouă vă doresc să nu vă aducă ceasuri rele. Atât. De restul vă ocupaţi voi 🙂

Categorie:

Statistici sensibile

5 Comments

Tagged with:

A venit toamna…

1 septembrie 2011

Imi place toamna. Imi plac toate anotimpurile. Unul imi place insa mai mult si mai mult si asta e motivul pentru care ma supara mereu 1 septembrie, desi in general este o zi chiar frumoasa. Dezvoltat 🙂 :
Fiecare inceput, al fiecarui anotimp, aduce, parca, o bucurie. Poate doar ca iluzie, dar, calendaristic vorbind, fiecare 1 de anotimp sarbatoreste ceva.

1 al lui decembrie, in afara de faptul ca ne aminteste ca mai avem si noi, ca natiune, de sarbatorit ceva, ca nu toata istoria noastra e de aruncat la cos, ne aduce luna aia frumoasa si galagioasa si aglomerata si aducatoare de Craciun, cea mai frumoasa sarbatoare din cate exista. Am zis! 🙂 Luna aia plina de bilanturi si de planuri, ca, deh, mai taiem un an de pe raboj si e musai sa stim unde si daca am gresit in el si ce facem cu urmatorii. Si chiar daca de obicei e o zi mohorata si nici zapada nu e, si chiar daca si in ziua asta bombanim despre Romania noastra ca aia si ailalta, 1 decembrie e, totusi, o zi de sarbatoare.

1 martie aduce un obicei frumos, impletit cu alb si rosu, de a carui frumusete si importanta nu mi-am dat seama pana cand, fiind intr-un an in orasul meu drag de ziua asta, mi-a lipsit. E frumos martisorul, e frumoasa ziua asta, e frumoasa luna care-i urmeaza. Flori, lumina, sperante, primavara, luna mai, cea mai frumoasa din cate sunt (da, mai am scris, stiu ca e primavara si nu vara, dar e luna mea preferata :)). Toate astea le aduce 1 martie.

1 iunie e tot zi de sarbatoare. In care ne mai prostim si noi ca aia mici, ne rasfatam ca suntem si noi copii, ne amagim ca „esti cum te simti, nu cum scrie in buletin ca esti” (de… copt, nu voiam sa zic altceva). Si unde mai pui ca 1 iunie aduce vara. Vara, anotimpul meu preferat. Am zis, imi plac toate, dar asta e preferatul meu. Poate pentru ca mai sper, mereu, ca voi mai simti mirosul ala de vara, din copilarie, chiar daca miros de vara de oras, miros de vara de „spatele blocului”, a corcoduse galbene si rosii, a trandafiri si a mana Maicii Domnului (care dupa ce ca mirosea atat de frumos mai era si atat de gustoasa… 🙂 ), a vacanta si a lene fara sfarsit. Poate pentru ca imi plac diminetile insorite si incredibil de senine cum numai vara le poti vedea si simti. Poate pentru ca imi plac zilele lungi si serile si mai lungi, care iti dau impresia ca si viata e mai lunga. Poate pentru ca, desi au trecut ani multi de atunci, prea multi, in care ar fi trebuit sa-mi impun sa uit cum e, eu tot mai sper in viata asta la o vacanta cum numai vara poate fi, de trei luni, venita cu trenul sau nu, din Franta sau de aiurea…

1 septembrie nu e o zi de sarbatoare, oficial vorbind. Dar poti s-o faci sa fie, daca ai 20 de ani si o prietena ca Luiza, care e topita dupa toamna. Daca ai 30, mai uiti uneori ca mai ai de sarbatorit ceva, deh! 🙂 Si chiar daca e o zi frumoasa, cum a fost azi, pentru mine 1 septembrie e o zi trista. Pentru ca toamna e frumoasa, dar zilele nu mai sunt atat de multe senine si atat de placut de lungi. Pentru ca de acum socotim deja zilele pana la sfarsitul altui an, fara cadouri, insa, ca nu e inca decembrie. Si fara bilanturi, inca nu e timpul lor, si fara planuri si sperante noi, mai e mult pana atunci, totusi. Dar numaratoarea inversa incepe, parca automat si incontrolabil, si parca la sfarsitul niciunui anotimp nu se aude si nu se simte atat de des ca pe 1 septembrie regretul ca un anotimp s-a terminat: „A trecut si vara asta…”