Nu am fost peste tot încă, dar este pe lista mea…

Cea mai mare diferenţă dintre Croaţia şi România nu constă, cum v-aţi fi aşteptat, în peisajele de vis care la ei sunt întreţinute şi promovate cu mândrie, nici în faptul că Marea Neagră nu este, totuşi, Mediterana, nici in civilizaţia extremă de acolo care noua ne lipseşte cu desăvarşire, nici în parcurile naţionale care la ei sunt… cunoscute internaţional, iar la noi nici nu ştii că intri într-unul decât atunci când îţi cere un nene doi lei pe un drum între munţi, nici în autostrăzile care la ei se construiesc cu viteza a câţiva kilometri pe săptămână, iar la noi pe deceniu. Nu, diferenţa dintre România si Croaţia constă în… căruţe. Da, în căruţe, care, de-alea trase de cai, mai ales :D. Sau de boi…

Să vă povestesc cum am ajuns la concluzia asta: un român, adica soţă-miu, îmi spune, dupa 10 zile de vis în Croaţia, că el n-a vazut pe acolo roată de căruţă. Hait, zic eu, cum naiba să observi aşa ceva când vizitezi o ţară străină? Adică, ok, vezi ce e pe acolo în plus (şi în cazul Croaţiei în exces, aş zice) faţă de la tine acasă, cum ar fi curăţenie, civilizaţie, bun-simţ, de-astea. Poţi să vezi că nu au gropi şi cetăţeni despre care nu vreau sa vorbesc acum, dar cum să observi că nu există… căruţe? Aveai un target de a te uita dupa aşa ceva? Sau îţi lipseau cele de acasă? Şi dacă da, cât de mult, aş insista. Explicaţia vine repede: cică e vorba de un simţ al observaţiei foarte dezvoltat. Primesc explicaţia asta cu seninătate, că ştiu că aşa e, dar sa nu-i spuneţi :). Şi mă resemnez, cu umerii căzuţi: după ce că au o ţară frumoasă de pică, după ce că sunt simtiţi, curaţi, ordonaţi şi (prea) muncitori, nu au nici căruţe. Au numai tractoare, combine şi alte utilaje care duduie pe câmpii şi despre care am învăţat multe în anii mei de şcoală comunistă. Multe, pe care le-am uitat :D. În fine, lipsa căruţelor de pe câmpiile şi drumurile Croaţiei nu consider că e un lucru pe care să-l bagi în calupul de poveşti despre locurile pe unde te-ai plimbat, aşa că uit o vreme de el.

Dar căruţele nu ma lasă în pace, aşa că dupa o vreme, puţină, îmi spune o colegă că un croat, cumnatul ei, vine destul de des în România. Mă rog, căt se poate de des, având în vedere că preferă să-şi petreacă vacanţele pe cine ştie ce insula din alea multe croate.  Şi întreb şi eu cum i se pare croatului în România. În afară de faptul că omul trebuie să doarmă două zile după ce conduce de la Arad sau de la Porţile de Fier până în Bucureşti, colega îmi mai spune o chestie interesantă. Cică drumurile din România l-au ajutat pe croat să afle că exista pe lume, căci el nu văzuse în ţara lui până la 40 şi ceva de ani, câţi număra în buletin, da, aţi ghicit, căruţe! Am rămas mască, vă daţi seama, şi l-am sunat pe soţă-miu de urgenţă să-l anunţ că e foarte deştept. Cică stia, aşa că tot eu am ieşit şifonata din poveste, că „mereu verific, nu-l cred niciodată din prima” şi nici el n-a vrut să creadă şi pace că nu eu, ci colega a pornit discuţia cu căruţele. Ce-i drept, e greu de crezut că doi oameni au observat, fiecare în ţara celuilalt, lipsa sau prezenţa unui obiect cum e căruţa şi observatiile astea ale lor s-au şi întâlnit undeva pe drum, spre comparaţie. Dar uite că s-a întâmplat şi astfel am ajuns să stabilim că asta e cea mai mare diferenţă între România şi Croaţia: ei nu ştiu ce sunt alea căruţe, pe câmpii, de cel putin 40 de ani, că atâta am verificat prin anul naşterii cumnatului din poveste, iar românii le vad de cel putin 20 de ani, că de atunci avem noi amintiri mai clare, la vreo 2, hai 3 km de centrul capitalei unei ţări din UE, pe… să alegem la întâmplare o stradă… ba nu… bulevard parcă e… se numeşte… aaaa… Văcăreşti!!! Şi cine nu le-a vazut până acum niciodată în destul de proaspăta capitală comunitară, a trăit degeaba, zic. Dupa cum vedeţi, „alţii moare şi-aşa n-are!” 😀

Mda, deci am stabilit care e diferenţa esenţială dintre cele două ţări. Acum vreau să vă povestesc o întâmplare care pe mine m-a făcut să realizez sau mai bine zis să-mi confirm de ce zecile de ani de dezvoltare şi civilizaţie dintre ei şi noi n-o să se reducă niciodată. E pur şi şimplu imposibil, căci omul sfinţeşte locul…

Croaţia, 2007, cazare în cel mai mare parc naţional al lor, locul ăla de poveste care se numeşte Plitvice, varianta în engleză. Vilă superbă, condîţii excelente, bucătărie complet utilată, tv cu satelit, sute de posturi, baie impecabilă ca amenajare, nu mai vorbesc de curăţenie, parcare gratuită, luminată şi marcată mai ceva ca cea de la Primaria sectorului 3, vorba prietenului nostru cu care căscam gura de câteva zile prin Croaţia şi nu prea mai puteam s-o închidem. Locaţia asta era undeva în munţi, să ne înţelegem. În dimineaţa în care trebuia să predăm camera şi s-o luăm spre casă, proprietara vine şi ne anunţă că trebuie să plece la serviciu, ne urează drum bun şi toate celelalte, tot bune. Plus mulţumiri şi invitaţii de a mai veni. Noi, panicaţi, păi nu suntem gata, n-am terminat cu bagajele, mai durează un pic, să mai stea să ii dam cheia. La care ea ne-o trânteşte: dar nu e nevoie, terminaţi bagajele când puteţi, închideţi uşa după voi şi lasaţi cheia în uşă. Oooook, ne zicem, ar fi trebuit să ne obişnuim că nu mai suntem acasă, la naiba, doar de 10 zile am trăit atâtea experienţe din care să pricepem odată că la ei e pur şi şimplu altfel… dar tot nu ne vine să credem. Asta e, minte de român, care e obişnuit tot timpul să fie bănuit, indiferent că e în vacanţe sau în farmacii, vorba Simonei Tache, că nu pleacă de nicăieri fără să ia ceva în poşetă, în bagaj, oriunde, numai să fie de luat.

România, 2011, cazare în cea mai mare staţiune românească de la Marea Neagră, locul ăla fostă perlă a litoralului, acum zeci de ani, care se numeşte Mamaia, cred că în orice limbă. Hotel comun şi comunist prin construcţie, renovat de formă acum vreo 10 ani, cu un miros usor înţepător la etajul de sub acoperiş, cu două pahare de plastic, de unică folosinţă, pe măsuţa care avea cel puţin vârsta mea, cu un uscător de păr pe care nu l-aş fi probat nici de frică, sau poate chiar de aia, cu telecomanda la televizor fără baterii, deci nexam adormit la TV dacă nu vrei să te ridici în picioare taman când să aţipeşti ca să stingi nenorocirea de la buton, cu wc cu butonul bazinului defect de face apa să curgă aiurea non-stop (da’ noroc că sunt eu deşteaptă şi îl manevrez până se opreşte), cu o pară de duş care împroaşcă apa în toate punctele cardinale, numai pe corp nu (exista soluţie şi la asta, că e cu filet şi se scoate uşor), cu parcare lipsă, dar cu una alături care costă 50 de lei pe zi, cu de-astea, neaoşe. În dimineaţa predării camerei, am pus cheia pe tejgheaua aia la recepţie: camera 4xx e gata. Şi ce credeti că aud în loc de drum bun, sperăm că v-ati simtit bine, vă mai aşteptăm pe la noi??? (sau le e ruşine să mai zică asta?) Aţi ghicit, am auzit tradîţionalul, tot comunist şi el, că pentru unii, multi, au trecut chiar degeaba 20 de ani, „Da, o să trimit s-o verifice”. Ce să verifice, mă intreb eu??? Să verifice scrumierele lipsă (în camera de alături erau două :D), să verifice dacă am reparat bazinul la wc sau dacă am înlocuit para de la duş, dacă am pus  baterii la telecomandă? Dacă am lăcuit mobilerul ăla un pic, dacă am dat o mână de lavabilă pe balconul care fusese inundat la un moment dat şi păstra urmele necazului? Nu i-am zis de toate astea, n-am fost inspirată. Am întrebat-o doar de ce vrea acum să verifice camera, dar în urmă cu o zi nu a venit nimeni să verifice dacă aveam gunoi în cos şi să-l şi ridice, zic. Asta era în premieră, nu mi se mai întâmplase până acum la 3 stele, în România, nici măcar pe litoral, aşa că oricum i-aş fi zis. Şi-a cerut scuze, timid, iar eu nu am mers mai departe cu bălăcăreala, în fond era doar o angajată care făcea ce îi spuseseră şefii ei: trata clientul cu un deosebit respect, cu bunăvoinţă şi cu maximă ospitalitate, cum e obiceiul pe plaiurile mioritice. Şi îl verifică la camera cu muuulta discreţie.  Că până la urma nici faptul că sunt verificate camerele nu e marea problemă, ci faptul că personalul nu e măcar un pic discret când face asta şi se poarta cu turiştii ca şi cu niste găinari, veniţi pentru câteva zile la mare doar ca să-şi completeze colecţiile cu scrumiere mai ieftine decât o legatură de pătrunjel  sau cu uscătoare de păr defecte, numai bune de dus la coşul de reciclare de la magazin, să-ţi poţi lua altele, funcţionale, cu reducere.

Am plecat de acolo cu gândul ăsta, că niciodată nu vom avea cum să-i ajungem. Că pornind de la atitudinea asta de rahat, de neîmblânzit şi de needucat, se face un bulgăre mare, care o să ne ţintuiască pe loc încă alte câteva decenii. În ritmul ăsta, şi peste alţi 20, chiar 50 de ani, o să spunem, cu mirare, după un drum într-o ţară şi ea fost comunistă cândva: „ştii, băi, că ăia în Croaţia nu ştiu ce sunt alea căruţe?”

Mă mai intreabă lumea, incă, cum a fost la Bon Jovi. Şi de ce n-am scris pe blog, dacă mi-a plăcut aşa mult cum declar când răspund. Aşa că zic să nu ratez să povestesc şi eu cum mi se păru, pentru cine nu m-a auzit live, chiar dacă a şaptea zi după Scripturi 🙂

Am fost la Bon Jovi fără sa fiu fan. Ca o paranteză, am citit pe un blog comentariul unei fete care era suparată pe publicul-„faună” de la Bon Jovi, că nu a fost ca la AC/DC, format numai din rockeri adevăraţi. Mda… asta era şi normal, până şi eu, ca o profană în ale rockului i-aş fi putut spune că între Bon Jovi si AC/DC sunt nişte diferenţe care se vor reflecta şi în public. Dar ştiu deja, de când eram foarte mică, că nu trebuie să mă pun cu un rocker adevărat, că îmi este superior din toate punctele de vedere, iar când vine vorba de muzică, dacă nu e rock de care trebuie, e zero barat. Dar despre asta, mai pe larg, poate cu altă ocazie….

În fine, ziceam că am fost la Bon Jovi fără să fiu fan. A, că mi-au plăcut băieţii ăştia acum mai bine de 15 ani şi că le ştiam mai toate versurile pe de rost de pe nişte casete care se numeau „Best Of” I si II, că Always a fost una dintre melodiile de referinţă din cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele, aia din liceu, e adevărat. Numai faptul că aveam casete cu ei e ceva, dar nu am fost ceea ce se numeşte fan, că acum ştiu ce înseamnă asta şi nu pot face afirmaţii gratuite :P. Nici măcar n-am avut o pasiune pentru Jon, cum a avut Cami, de exemplu, deşi recunosc că la aproape 50 de ani să arăţi şi sa zâmbeşti ca el nu e tocmai ceva ce vezi in fiecare zi :P. Dar când am auzit că vine Bon Jovi in România, cred că acum vreun an,  am ştiut că n-o să conteze nimic şi că o sa fiu acolo. Şi am fost, n-aş fi ratat ocazia pentru nimic in lume. Am ţinut cu dinţii să mă duc, de parcă era primul si ultimul concert. Am ştiut eu de ce, am avut al şaselea simţ 😀

Ce am văzut eu acolo e greu de explicat în cuvinte, chiar şi acum, după câteva zile. Îmi doream demult să văd live un concert la care zeci de mii de mâini să fie „în aer” în acelaşi timp.  Îmi doream demult să văd o mare de oameni care să cânte la unison, iar cei din spate să aplaude, să cânte şi să danseze aproape la fel de prinşi de atmosfera ca şi cei din faţă. Îmi doream să văd pe o scenă artişti mari, dar fără fiţe faţă de publicul ăsta din Buda… ăăă, Bucureşti.  Da, îmi doream ca cei de pe scenă să nimerească din prima numele oraşului meu. Îmi doream demult un concert la care să nu aştepţi cu orele să înceapă (acum însă mi-am luat chiar ţeapă, căci bazându-mă pe experienţele anterioare, am ajuns mai tarziu). Îmi doream demult un concert la care solistul să nu părăsească scena minute în şir, cu diferite pretexte, cum ar fi că trebuie să demonstreze colegul de la chitară câtă virtuozitate are in dotare. Deşi vorbind de Bon Jovi, nu era chiar de lepădat chitaristul :P. Îmi doream demult un concert la care să se vadă pe feţele celor de pe scenă o expresie, bună sau rea, de silă sau de plăcere, de oricare, dar să fie. Normal că aş fi preferat a doua variantă, dar voiam să ştiu cum stau, dacă agitaţia mea ca spectator e apreciata pe scenă sau nu :). Îmi doream demult un concert la care bisul să fie mai mult de două melodii cântate deja in timpul lui. Îmi mai doream un concert  la care, de acolo din spate, unde sunt bilete (mai) ieftine, să se vadă măcar puţin din ce se întâmplă pe scenă şi să se audă ca şi cum ai fi in faţa.  Îmi doream multe,  multe rău de la un concert, iar concertul Bon Jovi mi le-a oferit pe toate şi încă ceva în plus.

Ceva în plus ăla e format din bucuria că o trupă cum e Bon Jovi ne-a apreciat pe noi, cei 50.000 aflaţi acolo, ca public, şi ne-a făcut un cadou imens: o stare de bine, a lor, care creştea pe măsura ce concertul se apropia de final. M-am trezit la un moment dat zicând „Ia uite la ei ce fericiţi sunt!” şi sunt sigură că nu m-am înşelat. S-a văzut că le place enorm să fie acolo, şi s-a văzut şi de aproape, şi de departe, şi din zâmbetul lui Jonică, vorba Cameliei, şi din schimbul de priviri şi gesturi dintre el si Richie care spuneau <<„-Plecăm?” „-Tu nu vezi ce-i aici? Cum sa plecăm?”>>, din patosul interpretării care creştea de la melodie la melodie, în ciuda căldurii şi a oboselii, din dialogul cu 50.000 de oameni cărora le-ar fi fixat întâlnire şi a doua zi, că cică timp avea… 🙂 S-a vazut din mulţumirile pentru răbdarea cu care au fost aşteptati atâta amar de ani, din regretul care a însoţit cuvintele astea şi din promisiunea făcuta de pe scenă. Recunosc că eu am gandit şi am spus cu voce tare atunci că poate asta zice Jonică în toate oraşele.  Şi nu ar fi de mirare. Dar după ce am plecat de acolo şi dupa astea câteva zile nu cred că a zis-o numai la noi, ci  vreau să cred că o zice doar in puţine locuri, în cele în care au avut concerte cu adevărat reuşite 🙂  S-a mai văzut din bisul incendiar de o ora bătuta pe muchie, cu finalul electrizant pe o melodie care a făcut istorie şi cu zâmbete, multe zâmbete, care au rămas întipărite pe retina a zeci de mii de oameni…

Dar cel mai bine s-a văzut din reacţiile de după. Ale lor, de pe pagina de Facebook, unde ei îşi pun pe perete câte o (una!) fotografie de la fiecare concert din acest turneu. Prima poză şi comentariul de la ea ne-au plăcut mult. Mult de tot, atât de mult încât am dat like-uri de nu ne mai opream, practic a fost cam câţi spectatori atâtea like-uri 🙂 Iar a doua poză, însoţită de mulţumiri şi promisiuni, ne-a convins, dacă mai aveam îndoieli, că celor de la Bon Jovi chiar le-a plăcut la noi. Numai faptul că a existat a doua poză din România şi a însemnat ceva special. Cum am spus eu şi pe Facebook când am văzut, cu noaptea în cap, a doua poză, e clar că lor le-a plăcut de noi, dar şi nouă de eeeeiiii… 😀  Concert în România, reuşit, incendiar chiar, 50.000 de spectatori, emoţii, extaz, momente de neuitat, şi apoi doua poze, extraordinare, însoţite de cuvinte frumoase, una cu Palatul Parlamentului şi una cu drapelul României, pe o pagină de Facebook cu 13 milioane de aprecieri. Ce-ţi mai poţi dori in plus de la o formaţie care îţi vizitează ţara? 🙂

Da, sunt încântată de concert şi de ce s-a întâmplat după, chiar dacă în a doua privinţă pot părea naivă. Dar nu cred că tot extazul şi toată vâlva s-au întâmplat numai pentru că noi nu avem experienţă în concerte cu nume mari, ci cred că pe scena din Piaţa Constituţiei  şi dincolo de ea a fost un cerc care s-a închis perfect: ei au dat mult, au primit mult. Noi am dat mult, am primit mult. Fără legătura cu naţionalitatea, cu experienţa publicului şi cu localizarea pe harta, a iesit un concert extraordinar şi pentru noi şi pentru ei, fără îndoială. Şi asta se putea întâmpla oriunde, dar din fericire s-a întâmplat pe 10 iulie la Bucureşti.

Cred ca de acum stiti cu totii de „mica” 😀 mea obsesie care se numeste Brenciu. Cei mai multi stiti ca imi place, va place si voua, dar nu intelegeti ce vad eu atat de magic la el si la concertele lui. O parte dintre voi, mica, ati indraznit sa ma intrebati, direct, care-i faza cu Brenciu si de unde a inceput ea. Asta am apreciat foarte mult, pentru ca mi s-a dat ocazia sa spun povestea fetei care de cand a fost la Sala Palatului a primit o pereche de ochelari roz si cand i se pare ca ceva e „naspa”, isi pune castile in urechi sau se mai duce la un concert. N-o sa mearga la infinit, dar deocamdata e bine asa 🙂 Altora le-am explicat eu, neintrebata :), sau mai bine zis i-am innebunit, asa ca le multumesc acum ca au avut rabdarea sa ma asculte.

Miresicilor mele, Corinei si Luizei le-am impuiat capul, dar stiu ca m-au inteles (sau macar sper 🙂 ) in nebunia mea. Si le multumesc. Calinei ii multumesc in plus pentru ca ea mi l-a „adus” pe Brenciu si Doinitei, tot in plus, pentru cadoul minunat care a fost excursia la Terracina. Nici Bogdan nu scapa de multumiri, el fiind alaturi de Doinita facatorul de surprize lacrimogene 😛 Si sotului meu trebuie sa-i multumesc, ca m-a rabdat cu atata Brenciu in cap, in casa, in masina, in concerte si in soneriile de pe telefon. Chiar si al lui 😉

Poate pare aiurea ca fac aici pe castigatoarea la Oscar 😀 Nu, n-am castigat nimic, dar in ultimele trei luni am petrecut o perioada frumoasa, de care o sa-mi amintesc cu placere si simt nevoia sa fiu recunoscatoare :). Sa devii fanul cuiva la 30 si ceva de ani si sa te simti iar ca la 20, fara griji si fara bani :P, nu e de ici-colo. La naiba, la treizecisi nici de fumat nu te mai apuci daca nu ai facut-o cand erai (foarte) tanar… 🙂

Si uite asa, in loc sa ma duc dupa U2 la Istanbul, macar, cum mi-as fi dorit anul trecut, m-am dus dupa Brenciu la Terracina. Si am povestit despre asta ca special guest star pe blogul lui Plimbarici, in doua parti. Citire placuta si ne vedem la concerte! La care vreti voi, eu merg acum la (aproape) toate! 🙂

32

Desi nu m-am obisnuit inca, de doi ani, ca da, despre mine vorbesc atunci cand declar o varsta care incepe cu alta cifra decat 2, anul asta sunt multumita, o sa-mi declar varsta fara deja intrata in reflex strambatura acra. Cred ca e si ultimul 🙂

Imi place cum suna 32, desi in ziua in care i-am implinit am constatat, destul de panicata, ca acum 18 ani incepeam procedurile pentru a avea primul buletin de identitate, deci aveam 14 ani,  si ca in alti 18 o sa am 50. Iar din momentul ala singura mea speranta, cam slaba insa, este ca aia 18 care urmeaza sa nu treaca la fel de repede ca ailalti 18 care nu stiu cand naiba s-au dus…

Azi, doar Praga…

Cu mult inainte ca cei din jur (si nu numai) sa se gandeasca la mine cand aud de Brenciu, cel mai des toata lumea se gandea la mine cand auzea sau vorbea de Praga: „Am vazut o emisiune cu Praga si m-am gandit la tine”, „Ma duc la Praga, ca m-ai innebunit”, „Am fost la Praga si… da, ai avut dreptate, e cel mai frumos oras din Europa”  O miresica draguta ma saluta chiar cu „Ce mai faci, Praguţa?” 🙂 Se vede treaba ca mie cand imi place ceva, imi place mult spre obsesiv,  trebuie sa stie toata lumea si nu imi trece deloc repede. De obicei sunt foarte fidela in preferinte 😛

Bineinteles ca, atunci cand si-a rezervat bilete pentru o vacanta la Praga, si  Diana a tinut mortis sa imi posteze vestea pe peretele de pe Facebook. Cu surle si trambite, deci.  Si unde mai pui ca pleaca si in mai. Cum sa te duci in luna mea preferata din an in orasul meu preferat? Si sa nu fii eu? 😀 M-a apucat melancolia. Si invidia, desigur, dar sper sa imi treaca daca imi aduce ceva frumos de acolo. Nu stiu ce, e greu de spus, ca am din Praga cam multe prostii pe post de suvenir 🙂

Mi-ar placea si mie sa merg la Praga in mai, ca e cea mai frumoasa luna din an (maiul lui 2011 nu se pune 🙂 ).  As reface, intr-o zi senina-senina cum numai o zi de mai poate fi,  pas cu pas,  cele opt sau poate zece ore fara pauza pe care le-am petrecut cu rasuflarea taiata in prima zi in care am descoperit visul meu nestiut (caci dupa cum am mai povestit pe Plimbarici,  eu credeam ca visul meu este Viena). As merge din nou  pe stradutele serpuite din interiorul Castelului Praghez si as face un mic ocol pe la Novy Svet  (Lumea noua), un colt cum numai in cartile cu domnite si cavaleri mai poti gasi (in cartile cu poze, desigur 🙂 ) As admira din nou cladirile-palate superbe si minunata Loreta, as cauta sa vad cu ochii mei straduta-scara cu semafor in capete pentru a nu intra pe ea decat o persoana, as vedea orasul de sus si m-as minuna de el, as aplauda din nou schimbarea garzii de la Palat, numai ca sa ma opresc, apoi, in fata catedralei Sf. Vitus, cea imensa si aurie ca in visele mele despre catedrale, si sa simt din nou ca sunt pentru prima data foarte departe de casa si ca toate orasele, catedralele, castelele, piatetele, stradutele, cetatile, podurile si turnurile lumii ma asteapta pe mine. Natural, pasii m-ar duce apoi catre Ulita de aur, cea cu casute de pitici si cu urme de Kafka si as cobori din nou pe scarile strajuite de zidurile Castelului Praghez, ca sa continuu plimbarea in alt oras. In Orasul Mic, in Orasul Vechi, in Orasul Nou. In toate cartierele Pragai, atat de diferite, atat de unice, dar atat de asemanatoare prin farmecul medieval.

In aprilie m-as duce ca sa vad Praga inflorita pana peste poate si pregatirile de Paste ale cehilor, care impodobesc copacii cu panglici, oua si alte lucruri vesele si colorate. M-as urca din nou in toate turnurile in care am fost deja si in cele in care nu am urcat inca, ca sa admir inflorirea orasului de sus, acoperisurile rosii, turlele aurite ale bisericilor, turnurile nenumarate si podurile vestite de pe Vltava. Si m-as opri din nou, pentru cateva ore, in Piata Bethlemska, cea in care iti tiuie urechile de atata liniste.

Si in iunie mi-ar placea la Praga, ca sa stau de ziua mea la o terasa pe langa Primaria Veche si sa imi umplu sufletul de orasul asta pe care imi vine sa-l iau acasa. Sa ma uit incontinuu la forfota din Piata Orasului Vechi, atat de draga mie, la cladirile ei minunate, frumos colorate si atat de putin asemanatoare una cu alta, la trasurile trase de cai si la oamenii care se strang cuminti intr-o mare multime la fiecare ora fixa, sa vada spectacolul ceasului astronomic din turn, cel mai frumos ceas din cate exista. Si apoi sa merg fara tinta pe Celetna, pe Zelezna, pe Karlova, pe Pariszka, pe Na Prikope, sa intru in toate magazinele ticsite de granate si in cele cu sute de magnetei de frigider, sa casc ochii si gura in stanga si dreapta si sa nu mai am mirare, cum bine a zis naşul meu dupa prima jumatate de zi in Praga.

Si in august m-as duce, cand mi-a povestit o prietena ca gradinile Pragai, si are destule, sunt pline de pasari cantatoare si animalute cuminti si prietenoase. Cum ar fi veverite 🙂 M-as duce si pentru Gradina Zoologica, despre care aceeasi prietena mi-a spus ca e minunata. Si m-as duce din nou la Vyshehrad, ca sa ascult linistea parcului imens si misterios intr-o zi calda de vara. Si as face o croaziera, din nou, pe Vltava, ascultand explicatiile ghidului care ne povesteste despre fiecare pod din cele multe si despre fiecare cladire de pe mal ca si cum ar fi cea mai importanta din oras.

Si in octombrie, chiar daca mie luna asta nu-mi spune niciodata nimic,  m-as duce, ca sa vad cum arata aurul Pragai in culorile fermecate ale toamnei. M-as duce din nou pe dealul Petrin ca sa vad tot orasul scaldat in galben si rosu, de sus, din micul turn, replica a celebrului turn Eiffel. M-as amuza din nou in oglinzile strambacioase din labirintul de langa turn, m-as admira mai mult in cea care ma arata subtire si inalta 😀 si apoi as cobori catre Orasul Mic, care are farmecul lui, dar pentru mine are meritul de a ma duce pe Nerudova, cea mai frumoasa strada din Praga. Acolo as admira din nou frontispiciile cu animale, pasari, sori si insemne artistice care inlocuiau inainte numerele seci si impersonale de azi ale caselor boieresti, m-as bucura din nou cand as vedea drapelul Romaniei fluturand la poarta Palatului Morzin si as reciti placa pe care se povesteste despre vizita lui Mihai Viteazul la Praga, in 1601. Apoi as urca pe scarile care duc, in sens invers celor din luna mai :), spre Castelul Praghez, scari strajuite de lampadare cochete, m-as opri la un restaurant de familie si as manca Svickova na smetane, mancarea mea ceheasca preferata (sunt sigura ca al meu sot ar manca niste alimente numite Budweiser si Pilsner Urquell, cica ar fi cele mai bune din lume, dar asta e alta poveste 🙂 ).

Si in decembrie as vrea sa merg la Praga, cand orasul e mirific, luminat si impodobit de sarbatoare, cu targuri de  Craciun in toate pietele,  ca in toate capitalele care se respecta, cu un brad imens in fata preferatei mele bucati de Praga, Biserica Fecioarei din Tyn. As manca carnati si hot-dog de la chioscurile lor colorate si curate si probabil nu as rata ocazia de a bea vin fiert pe langa casutele de lemn cu de toate din Orasul Vechi.

Iar daca si in ianuarie, care dupa mine e cea mai urata luna din an, mai ceva ca o zi de luni, m-as duce la Praga, va dati seama cat de mult o iubesc. In primul rand m-as plimba mult, din cauza frigului, cu metroul lor curat si foarte estetic, m-as minuna din nou de cea mai lunga scara rulanta din Europa si de statiile de metrou colorate, vesele si curate. Tot din cauza frigului as lua de la un capat la altul piata din Orasul Nou, Vaclavske Namesti, si as intra in toate magazinele lor imense unde as gasi mai multe si mai ieftine lucruri ca la noi. Apoi m-as indrepta catre U Pinkasu, unde atmosfera este boema si mancarea este delicioasa.  Si chiar daca ar fi un ger de ar crapa pietrele, n-as rata o plimbare, cu conditia sa fie zapada, pe Podul Carol, cel  care vara e ticsit de pictori, flasnetari si turisti visatori, iar in zilele albe de ninsoare este fantastic de alb si tacut, dupa cum l-am vazut in zeci de poze. M-as opri la statuia care poarta noroc, a lui Ian Nepomuk, as atinge-o si mi-as pune o dorinta ca orice turist respectabil care trece pe aici. Se zice ca, daca iti spui dorintele, nu se mai indeplinesc, dar eu nu sunt supertitioasa, asa ca marturisesc: dorinta mea nu ar fi alta decat sa vad Praga in toate lunile, in toate anotimpurile si in toate starile ei.

PS- Daca v-am facut dor sau chef de Praga, aveti nevoie doar de trei zile libere, de traseu m-am ocupat eu 😉



Ai, la un moment dat, 15 ani. Esti innebunit dupa muzica, dupa dans, dupa petreceri, asa-zisele bairame, in epoca. Fiecare bairam care “se aude” dintr-un bloc vecin e motiv de stat pe balcon, de ascultat si de banuit cum se distreaza muuulta lume intr-o sufragerie de cativa metri patrati. Si de oftat, normal, ca e sambata si ce n-ai da sa fii si tu la un bairam din asta. Iar cand se aud mai multe muzici din mai multe sufragerii din careul de blocuri vecine totul devine deja dramatic. Te duci in camera ta, dai drumul la casetofonul no-name si asculti muzica pana iti ies ochii din cap. Cam orice. Nu exista pericol de manelizare in anii ‘90, deci n-are ce sa strice.

Dupa aia vin cei 16 ani si cei nebuni si frumosi de dupa: 17, 18… Pana in 20, asa. In care incepi sa mai scapi in cate o discoteca in Regie si mai ales prin excursiile de la mare sau munte, departe de vigilenta parintilor. Ba chiar dai si tu bairamul propriu in sufragerie, bineinteles tot sub ochiul atent al parintilor. Mai ales al tatalui care face misto de cei care au ascuns niscai bautura in lada de la cuier 😀 In fine, sa revenim la muzica. Pasiunea pentru ea, daca nu creste, ramane constanta. Deja vorbim de un alt nivel al contactului cu ea: incepi sa mergi la concerte, intai timid, prin parcuri si alte locuri publice, cum ar fi in fata la CEC (cine naiba ar mai tine azi un concert in fata la CEC? 🙂 ), apoi devii fan al Salii Polivalente. Unde, cu timpul, vedetele autohtone sunt completate de cele internationale, si culmea, pe la jumatatea anilor ’90 vin chiar cei care sunt pe val, desi poate acum e greu de crezut. Cat de tare era sa te duci la concert la Haddaway sau la East17 in perioadele lor de glorie? (nu erai fan Michael Jackson, ce pacat, zici, cu amar si cu mintea de acum). Ce daca n-au ramas in istoria foarte valoroasa a muzicii, cei de varsta mea vor sti intotdeauna despre ce vorbesc, e ceva asa, ce stim numai noi 😛

In toti anii astia nebuni si frumosi prietenul cel mai bun pe nisa asta muzicala este un post de radio, normal. Unul cu delfin, care organizeaza seri in discoteci, gale tot la vestita Polivalenta, ce sa mai, o nebunie. Are topuri muzicale in fiecare sambata si unul anual, foarte, foarte important pentru impatimitii intr-ale hiturilor, cu 100 de pozitii notate constiincios (cu pix, pe hartie!) si pastrate pentru eternitate, are emisiuni cu dedicatii, facute prin scrisori (!) sau prin telefon (fix, normal). Datorita muzicii care este o importanta parte din viata, v-ati dat seama, aparatul de radio nu se inchide la culcare, de teama sa nu apara vreo melodie noua in timp ce dormi, de care sa afli prea tarziu 😉

Sa mai vorbesc de zecile de casete piratate, cumparate de la tarabele vestite de ‘la coloane’, din Romana, sau de la tarabele de la Big ? De blankurile care se umpleau rand pe rand cu selectii sau cu albume intregi, luate de la prieteni, de la rude, cu imprumut? 🙂 Ba chiar si de la un vanzator de casete, care, vazandu-te disperat ca nu gasesti o caseta cu o formatie despre care nu auzise mai nimeni, dar care canta divin pentru gusturile tale, iti imprumuta caseta lui, originala (!!!) si personala (cred ca asta insemna ca ai fata de om de incredere, ca altfel nu-mi explic gestul nici pana in ziua de azi. Fie vorba intre noi, e in top cele mai frumoase intamplari).

Ajungem la anii 2000. Si la cei peste 20 de ani ai tai. Concertele se tin lant si Salii Polivalente i se adauga litoralul. Romanesc, caci pe vremea aia nici nu se stia ca exista hoteluri si pe partea cealalta a marii. Negre. Neptun si Costinesti sunt baza, Olimpul e al serilor de discoteca televizate (nu, nu se numeau inca cluburi), muzica romaneasca e la mare moda, cu toate versurile ei in majoritate stupide si are mare succes, chiar daca azi nu mai recunoaste nimeni asta. Era frumos la mare pe vremea aia… si stiti cum arata discoteca Ring din Costinesti, la un concert Voltaj? Unforgettable… 🙂

Si vine si momentul cand, undeva intre 20 si 30, incepi sa te departezi de toate astea. Adio liceu, chiar si studentie, incepi sa ai probleme seriose: un loc de munca full-time, un credit pentru casa, grija de a cumpara perdele, jaluzele, mobila si alte alea. Incepi sa inlocuiesti bairamele si alte chermeze cu nuntile. Si cu botezurile. Program din ce in ce mai scurt de petrecere, deci… Pana si odata cu luna ta de miere vacantele se transforma in concedii si trebuie gandite si astea cu maxima raspundere. Nimic nu mai e lasat la voia intamplarii, radioul deranjeaza dupa orele petrecute la serviciu, ce sa mai adormi si cu el? Ca sa nu mai vorbesc ca nici la mare nu te mai duci ca sa ai unde sa nu dormi trei zile si trei nopti, ci ca sa stai ca o leguma la soare, sa mananci si sa dormi. Sa iti incarci bateriile, cica. Nimic nu mai e lasat in voia sortii, totul e maturitate, raspundere, responsabilitate. Cu insulele aferente de distractie si relaxare, evident. Mai un concert, dar mai mult pe la Sala Palatului – deh, incepe sa se schimbe registrul, un Tudor Gheorghe, o Cesaria Evora… mai un club… (cam dispare notiunea de discoteca din peisaj). Dar mai rarute, ca n-avem timp asa mult. Responsabilitati, casa, masa, job… am zis deja.

Muzica, insa, nu sta pe loc, si te pierde. Sau o pierzi tu. Si daca incerci sa o regasesti peste o vreme, iti dai seama ca iti este straina. Ca tu ai ramas agatat in alt timp. Ca oricat ai vrea sa te simti sau sa pari de tanar, nu mai poti. Lucrurile alea serioase te-au dus unde ti-e locul, adica la varsta din buletin. Dar iti promiti ca o sa-ti revii, doar ai auzit de atatea ori ca varsta e doar o chestie de perceptie, nu are legatura cu numarul anilor scursi de la inregistrarea certificatului de nastere. Ce daca sunt aproape de 30, daca te chinui un pic te poti simti la 20. Nu-ti pui problema ca 20 ai tai erau in alte timpuri decat cei 20 ai astora micii de acum… Nu te gandesti la asta, vrei din nou inapoi la muzica. O iei treptat, cu amintirile din tinerete. Si te duci sa cumperi bilete la un concert. Stii si tu de cand te duci acolo ca s-ar putea ca, daca vanzatorul este prea tanar, sa se uite ciudat ca ceri bilete la Julio Iglesias. Da, e batran, e trecut, poate,  dar tu stii din tinerete, de la o vanzatoare de la magazinul Eva, ca “asta canta de zici ca mangaie”. Si ii si stii toate melodiile in spaniola, pe de rost. Ca doar ai oftat pe ele de n ori. La diferite varste. Si cu gandul la vanzatorul cel tanar te intrebi daca o sa ai curaj sa intrebi, tot atunci, de bilete la Michael Bolton. Pe asta ai plans de-a dreptul, cu sughituri sau cu hohote, mai ales in zilele cu ploaie. Nu poti sa-l ratezi, oricum l-ai ratat prima data cand a venit la tine in tara, ca aveai niste zile de concediu programate demult. Daca vine din nou e un semn ca trebuie sa te duci. Nu mai pierzi nimic, ai zis.

In fine, intri in magazin. Timid, intrebi de bilete la Iglesias. Primesti detaliile. Incerci sa-ti aduni curajul sa intrebi si de Bolton. Dar nu mai e timp. Nici spatiu. Pentru ca un grup de… tineri galagiosi intra chicotind si intreaba de bilete la Bob Sinclair. Tu te uiti ca vitelul la poarta noua. Cine naiba e Bob Sinclair??? Te simti ca dracu: batran, intepenit in timp, cu ani chiar mai multi decat aia din buletin, desi iti promisesesi altceva mai devreme. Astepti sa plece tinerii, spunadu-i vanzatorului care te vede ca mai astepti ceva: “serviti-i pe ei”. Desi ar fi intersant de vazut daca si ei vor arata ca niste vitei daca te vor auzi intreband de Michael Bolton. “E un mos, ma” parca i-ai auzi, “cred ca a si murit”. Taci si astepti. Sa plece ei. Te gandesti “daca ar mai fi venit Depeche Mode, ca si pustii astia trebuie sa fi auzit de ei, as fi cerut bilete mai cu mandrie…” Cumperi totusi biletele la mosii tai, care oricum o sa-ti placa intotdeauna, fara sa te auda tinerii nelinistiti. Si apoi iesi. Si iti suni sotul: “tu stii cine e Bob Sinclair?” “Da, e unu’ pe care il tot dau la radio, daca il auzi il stii”. Nu, nu-l stiu. Adica poate il stiu, dar nu mai conteaza. Tu, care stiai fiecare melodie, indiferent de gen si de artist, de pe ce album e, din ce an, ii vedeai videoclipul de sute de ori, plus alte detalii de neratat, acum nu stii cine e Bob Sinclair. Si afli apoi ca e destul de celebru si te simti si mai prost. Si mai batran. Si te gandesti ca, daca la 20 si un pic de ani te rasfatai cand auzeai ceva Snap spunand “asta e muzica de cand eram eu tanara”, acum iti dai seama ca asta suna tare rau, pentru ca de cand ascultai tu Snap au trecut cel putin 15 ani…

PS- Am fost iar la un concert Voltaj. A fost frumos, putin ca la 20 si mai mult ca la 30… 😉

Citește restul acestei intrări »

La naiba, am blog. Da, era destinat calatoriilor, dar o sa vina si randul lor. Acum… il folosesc pe post de jurnalul-caiet pe care l-am lasat de izbeliste acum 10 ani. Trebuie sa-mi pastrez amintirile cumva… mai ales cand, de la o varsta, incep sa pretuiasca atat de mult…

Amintirea mea de azi este despre o voce, un om, un spectacol. Asa zice unul din CD-urile lui., nu eu am inventat descrierea.

Da, normal, tot de Horia Brenciu vorbesc Nu mi-am epuizat zambetul tamp de pe fata, nici starea de euforie, nici cuvintele de lauda. Am 20 de ani din nou (sic!), e soare afara, e primavara, iar eu simt toate astea doar pentru ca saptamana trecuta am fost la concertul lui. Cel mai „de suflet” concert la care am fost vreodata. Am trait 3 ore si ceva in alta lume in care m-am simtit fericita. Am uitat total de mine, cea din ultimii ani.  Am redevenit eu, cea dinainte, demult , asa cum ma stiam. Am ras, am plans, am cantat, am dansat, mi s-au umflat palmele dupa nicio ora, mi-am adus aminte de copilarie, de adolescenta,  de „tonele” de muzica ascultate la magnetofonul tatei,  am retrait momente frumoase si am trait stari speciale langa mii de oameni care simteau aceleasi lucruri. Bucuria imensa de a fi acolo. Era ca un vis care nu se dorea sa se termine.  Am citit ore  intregi comentariile de pe pagina lui de Facebook si de pe blogul lui de dupa concertul asta  si niciun cuvant nu pare prea mare pentru el si pentru ce poate sa faca.

Brenciu asta este unul dintre cei mai frumosi oameni pe care i-am vazut, pe cuvantul meu. Mie mi-a placut de el dintotdeauna, deci eram subiectiva oricum, dar nu-l vazusem live. Atata suflet, atata caldura, atata sensibilitate, atata energie si atata prietenie intr-un singur om nu-mi imaginam ca incape. Iar faptul ca poate sa transmita toate astea unor mii de oameni odata nu e de ici-de colo. Da, toti am plecat de acolo incarcati cu cele enumerate mai sus. Si cu convingerea ca asta e abia inceputul. Este momentul lui, nu-l va rata, sunt sigura.

Nici nu are cum; pe cat de fericiti si emotionati eram noi, cei care am fost acolo, pe atat a fost si el. Era emotionat si fericit de nu-si mai incapea in piele. O si merita de altfel. Are o orchestra extraordinara langa el, care ii seamana intru totul, are prieteni multi, unul si unul, care l-au introdus in scena de pe monitoarele Salii Palatului si au cantat cu el, saptamani inainte, „Fac ce-mi spune inima”, isi iubeste tatal din tot sufletul si mai ca nu urla despre asta, tot din suflet scrie si pe blog, are peste 60.000 de prieteni, cum le spune el, pe Facebook, cu care vorbeste in mod constant, de oriunde si oricand, dar mai ales din emisiunile la care se duce, cu laptop cu tot. Are haz, are charisma, are niste videoclipuri minunate si niste melodii la fel. Concertele lui in cluburi sunt renumite, iar din acest concert a facut o piesa de teatru in toata regula, cu decoruri si costume pe masura muzicii lui frumoase. Cum sa nu-l iubesti de mori, vorba lui?

Da, stiu, sunt cam extaziata. Recunosc. Acum si public, si marturisesc ca nu mi se desumflasera palmele si eu m-am dus si am cumparat bilete pentru urmatorul concert, care va fi saptamana viitoare. Caci Horia Brenciu da dependenta, cum mi-a spus cineva 🙂 Acum mi-e si rusine ca n-am stiut mult mai inainte, desi imi aminteam cu drag zilele cand umplea un mall la Neata… Si n-am stiut nici ca, dupa cum spune Andi Moisescu, este pur si simplu cel mai bun.

Cea mai frumoasa iarna…

Este iarna asta. Este cea mai frumoasa si insorita iarna din cate imi amintesc. Si chiar daca s-ar urati de acum incolo, numai ca sa-mi faca mie in ciuda, si chiar daca ar ninge pe 15 martie, ca anul trecut, tot n-ar mai avea timp sa devina altfel decat cea mai frumoasa si insorita iarna din cate imi amintesc

Cea mai frumoasa iarna a venit, firesc, dintr-o toamna la fel de frumoasa. Care a inceput devreme dar a tinut mult, atat de mult incat la inceput de noiembrie toata lumea fugea la munte si in parcuri pentru ca apoi sa umple pagini de facebook cu poze galbene-ruginii, cu muuult, muuuult albastru. In fiecare duminica seara aveam program (pe facebook, v-am zis 😀 ) de admirat toamna de la noi si de aiurea, vazuta prin ochii altora si prin diverse obiective foto

Si pe nesimtite galbenul si ruginiul au disparut din peisaj, dar spre bucuria mea a ramas albastrul. Cu putine exceptii, a fost atat de senin iarna asta, incat mi se pare ca a trecut mai repede decat oricare alta. Nici nu mai conteaza cat mai e din ea, e ca si trecuta Iar ninsorile… ninsorile au fost fabuloase. „Ninge ca in povesti!”, asta se „auzea” neincetat pe facebook; si iarasi a inceput pleiada de poze. De la ski, din parcuri, de la ferestrele apartamentelor sau ale birourilor, cu copaci argintii, cu oameni de zapada, cu sanii, cu copii veseli, cu mult alb si cu… mult albastru.

Da, sunt cam dependenta de zilele senine, la propriu. Nimic nu se compara cu diminetile in care te trezesti si simti prin jaluzelele trase ca soarele te pandeste afara (da, eu ma trezesc cand e deja multa lumina ) sau cu cele in care esti la serviciu si tot biroul iti este inundat de soare, chiar daca stii ca afara sunt cateva grade cu minus. Am mai spus ca viata pare mai frumoasa cand e insorit afara, nu?

Da, si sunt dependenta si de Facebook…

O poveste despre brad

Daca n-ati citit in copilarie „Bradul” de H.C. Andersen, poate ar fi bine s-o faceti acum. Sau puteti vedea desenul animat facut dupa poveste. Cred, de fapt, ca e mai bine de cei care nu ati citit povestea cand erati copii. Poate ca v-ar fi marcat ca pe mine, care, desi sunt om in toata firea, cred si acum ca brazii de Craciun sufera. Ca dupa ce traiesc momente de glorie, plini de podoabe colorate, de beteala stralucitoare si de luminite care ii fac feerici in serile de Craciun, brazii sufera cu adevarat cand sunt aruncati in strada. In strada, la gunoi, pe foc, oriunde.

Stiu, suna penibil, dar de cand eram mica, ma incerca o durere aproape fizica cand vedeam brazii aruncati in strada, dupa sarbatori, goi, cu niscaiva ambalaje colorate de bomboane rasarind dintre crengi. De brazii pe care ii scoteam noi din casa, mereu foarte tarziu, nu mai vorbesc, mi se rupea sufletul. Ianuarie are de atunci pentru mine miros de brad ars si haiue a pustiu. 

Nu mai insist cu detaliile, sa nu va sperii prea tare. E de ajuns sa imi amintesc eu prin ce treceam cand isi facea fratele meu bata din cate unul

Asta a fost unul dintre motivele pentru care, acum vreo 5 ani, am cumparat un brad artificial, frumos, zic eu, de care ma despart in fiecare an cu inima mai usoara. Nu miroase ca cel adevarat, nici nu are acelasi farmec, mi se spune des.  Da, nu miroase a brad, dar nici nu se usuca vanzad cu ochii si nici nu trebuie sa-l arunc. Sunt multumita de targul asta, deocamdata. Il impodobesc cu foarte mult drag, mereu prea tarziu pentru a ma bucura mai mult de el si pe langa alte avantaje strict fizice, faptul ca il despodobesc eu si il impacheteaza el si il punem la locul lui pana isi va trai din nou momentele de sclipici si lumini la Craciunul viitor ma face sa nu pot renunta la el.  Ma batea gandul de Craciunul care tocmai a trecut ca la anul, intr-o casa mai mare, sa ne luam un brad adevarat, si el mai mare, ca cele din copilarie, care sa miroasa atat de frumos. Dar zilele trecute am vazut iar braduti aruncati prin spatele blocurilor. Asa ca… probabil vom lua un brad mai mare, tot artificial, dar nemuritor si astfel, nereactivant de traume.

A, ieri am despodobit bradul…

LE – Am descoperit ca bradutii pot avea si o a doua sansa

Am citit postarea lui Bendeac si m-a lovit si pe mine inspiratia. Sau tristetea si revolta, mai bine zis. Asa ca, iata cum a fost pentru mine Sighisoara lui 2010, povestita si pe plimbarici.

O coincidenta trista este postarea mentionata mai sus cu sentimentele traite de mine, saptamana trecuta, cand am vizitat, din nou, Sighisoara.

Am descoperit Sighisoara in 2003; mai bine zis mi-a fost prezentata in toata frumusetea ei unica de o prietena buna, pasionata de calatorii si drumetii. De atunci m-am indragostit de cetate iremediabil si am vizitat-o in fiecare an. Am vazut-o cam in toate anotimpurile si in toate starile. La festival nu am ajuns insa niciodata. Poate la anul…

Ce am simtit anul asta, insa, nu am simtit niciodata. Cetatea mea, locul meu preferat din Romania, in anul de gratie 2010, la sapte ani dupa descoperirea ei, sapte ani in care in mod normal ar fi trebuit sa evoluam, sa progresam, sa ne civilizam, sa ne redescoperim valorile si sa avem grija de ele, mi s-a aratat schimbata intr-un mod pe care nu mi l-as fi inchipuit. Neprimitoare, pustie, parca parasita. Niciodata nu am vazut cetatea pustie pana acum. Intr-o seara de vineri nu cred ca am intalnit mai mult de 10 persoane in cetate, care umblau fara rost pe acolo. Sambata seara era un pic animata de cateva grupuri razlete de germani si francezi; romani nu am vazut decat vreo 4-5 cupluri (m-am gandit cu ciuda ca toti romanii sunt in Bulgaria si din pacate nici macar nu mai pot sa-i bomban ).

Poate ca in sapte ani am devenit eu prea pretentioasa. Poate ca varsta si implicit experienta m-au facut sa fiu mai critica, mai putin impresionabila, poate ca descoperirea unei mici parti din Europa m-a facut sa fiu mai putin indulgenta cu ceea ce mi se ofera ca turist in tarisoara nostra. Sau poate ca sunt atat de suparata pe noi, ca imi pute tot.

Sau poate ca, totusi, simturile mele in ale observatiei si ale criticii sunt corecte si Romania este paradisul bataii de joc, nu paradisul turistic pe care il viseaza si Bendeac. Altfel nu imi explic cum o cetate cu un asemenea potential (este singura cetate locuita din Europa), poate sa fie lasata in paragina.

Cum este posibil ca vineri seara, dupa ora 18, sa fie deschise in cetate doar doua terase amarate si toate magazinasele de suveniruri sa fie inchise, toate usile si obloanele sa fie trase, de parca se astepta un asediu? Cum este posibil ca suportii de trandafiri care erau acum cativa ani plini de flori ce te intampinau intr-un mod placut la intrarea in cetate sa fie acum doar niste fiare atarnate fara niciun rost? Cum este posibil ca piata centrala, care odata avea macar cateva mese si banci, un dozator de bere si un frigider de racoritoare (si atunci nu eram multumita, mi se parea ceva prea aruncat in drum, voiam ceva mai organizat ) sa fi devenit acum parcare? Piata unei cetati medievale in Romania lui 2010 a devenit parcare!!!

Si colac peste pupaza, exista un turn in Sighisoara care se numeste Turnul Cositorarilor, pe care nu-l poti vedea de aproape, pentru ca este PE UN TEREN PRIVAT. Privat al cui????

Cand acest turn, impreuna cu toate celelate, sunt niste marturii incredibile a ceea ce au insemnat acum cateva sute de ani pentru comunitatea din cetate si ar trebui restaurate, ar trebui transformate in mici muzee cu minimum de informatii care in secolul 21 ar parea adevarate legende si ar trebui sa fie vizitate? Nu se poate face asta, normal. De ce? Stiu raspunsul, dar m-am saturat si eu sa ma aud gandind, sa ma aud spunand, sa aud in jur si sa ma intristez, dar este un fapt ce nu poate fi tagaduit: da, pentru ca traim in Romania. Oricat de carcotasi si de rauvoitori par cei care zic asta incontinuu, asta este adevarul. Sa te afli pe o straduta medievala din Sighisoara si sa-ti para rau ca straduta aia este in Romania si nu in Franta, caci acolo ar fi fost ingrijita, laudata si implicit cunoscuta de cel putin toata Europa, asta este culmea tristetii in ceea ce priveste Sighisoara si Romania de azi…

PS- Bine ca macar ceasul arata ora corect…

%d blogeri au apreciat: