Nu am fost peste tot încă, dar este pe lista mea…

Posts tagged ‘clipe’

De an nou. Din nou.

Dupa cum am spus anul trecut cam pe vremea asta, nu anii ne fac viata, ci ceasurile. Clipele. Bune sau rele, conteaza mult, desi n-ai zice cand pierzi un ceas aiurea.

Anii sunt buni insa, tare buni, pentru bilanturi. Pentru contorizari. Pentru statistici. Pentru regrete. Pentru promisiuni. Pentru recapitulari. Pentru planuri. Ei aduna clipele in capitole intregi, pe care le reperam mai usor in timp, cand si cand, daca avem sau ne facem timp sa ne mai oprim.

La sfarsit de an adunam si scadem, inmultim si impartim fapte, vorbe, ganduri, zambete, lucruri facute si mai ales nefacute. Tragem linie si suntem mai mereu nemultumiti. Cele facute, spuse, gandite, zambite ne ies mereu mai putine decat celelalte. Desi poate nu e asa. Dar avem mereu tendinta ca, daca nu s-a intamplat ceva foarte important intr-un an, sa nu punem la socoteala ce a fost mai bun in el. Daca nu a fost cazul de vreunul dintre cele trei ritualuri atat de des pomenite in anii de scoala la orele de literatura romana, adica nastere, nunta, moarte, in proximitatea noastra, nu luam prea tare in seama anul ala. Facem operatiile de sfarsit de an,  dar ne da un an fad, fara evenimente majore, chit ca sunt ele fericite sau din contra. An fad, deci il vom uita repede. Si asa uitam si de clipe…

La inceput de an punem pe liste fapte, imaginam vorbe, ganduri si zambete, planuim zile, saptamani, luni, in detalii care peste un timp ar fi de ras, daca n-ar fi de plans. Dar suntem atat de insufletiti de noua sansa ce ni se da, un an nou, intreg, lung, cu 300 si ceva de zile nou-noute, numai bune de umplut cu planurile, visele si sperantele noastre, incat nu ne mai amintim de ce in anii din urma listele noastre au ramas, in mare parte, doar liste. Nu ne mai pasa de limitari, de neputinte, de lene, de rutina, de ghinion, de nimic din ce nu ne-a lasat in trecut sa ne atingem planurile de an nou. De fiecare an nou. Acum spunem ca e altfel. Am invatat din greseli, avem mai multa experienta, mai multe regrete, mai multi ani, nu putem sa ne mai permitem ratari. De data asta va fi altfel, ne spunem, le spunem, si credem cu tarie in clipa aia in care anii se schimba intre ei, facandu-si loc unul altuia.

Si iar ajungem la clipa… 🙂
Aproape ca o simtim. Si nu ne putem abtine, odata ce e acolo, sa nu speram, sa nu visam, sa nu credem ca la anul, cand bilantul va fi fost din nou facut, vom fi mai multumiti. In clipa aia speram ca nu vom uita de clipe.

Hmmm, poate secunda aia de trecere dintre ani e doar o iluzie, poate e doar un pretext pentru speranta, dar ce ar fi anii fara ea? Cum am sti cand sa regretam, sa multumim, cum am sti cand sa visam si sa (ne) promitem? Oamenii au nevoie de clipa aia care sa le separe anii, chiar au, si mie imi pare tare rau cand o pierd, cand n-o simt… 🙂

Anunțuri

De an nou

Mi-au plăcut de când eram mică-mică proverbele şi zicătorile. Le învăţam ca pe poezii şi îmi plăcea sa îi iscodesc pe cei din jur în legătura cu sensurile lor. Cum adică „leneşul mai mult aleargă si scumpul mai mult păgubeşte”? Asta a fost una dintre cele din categoria „prind greu şi uit repede”, că mi-a fost explicată de câteva ori şi mie nu îmi intra în cap şi pace cum se face să alerge leneşul (mai) mult, era pur si simplu contradicţie de termeni 🙂

Dar se pare că proverbele nu sunt ca să le înveti pe de rost, ca te învaţă viaţa sensul lor fără doar şi poate, mai devreme sau mai târziu. Că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, că vorba dulce mult aduce, că prostul dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul, că înţeleptul îsi face vara sanie si iarna căruţă, că unde nu-i cap e vai de picioare, că tot păţitu-i priceput, că cine aleargă dupa doi iepuri nu prinde niciunul, că dacă tăceai, filosof rămâneai, că cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, şi câte şi mai câte… Pe rând, încet sau brusc, le pricepi sensul si învăţătura. Uneori cu umor, alteori cu ciudă, ca ţi s-a întâmplat asta deşi nu credeai vreodată, poate de multe ori cu mirare că uite, parcă vorba aia pentru tine a fost inventată şi tare deştept a mai fost ăla de a zis-o prima dată.

Proverbul meu preferat a rămas, de mulţi ani,  cel conform căruia nu aduce anul ce aduce ceasul. Preferat pentru că mi se pare al naibii de adevărat. Prima dată când l-am avut în gând cu sensul lui profund a fost acum mulţi, prea mulţi ani, în acelaşi timp cu uimirea că lucrurile cu adevărat frumoase se întâmplă când nici nu te mai aştepţi şi că, uite, le aduce o clipă sau un ceas. Nu anii, nu lunile, nu săptămânile, nu zilele. Că toţi anii de vise sau speranţe se năruie ca un castel de nisip în faţa ceasului cel aducător de fericire nici măcar sperată vreodată. Despre ultima dată când am avut acest proverb în gând nu merită să vorbesc. A fost ceasul cel rău, care face de obicei să pară totul fără sens şi fără speranţă.

În fine… ce vreau să zic, la început de 2012, e că nu anul contează. Că anul e o sumă de ceasuri bune şi rele. Şi că în funcţie de care dintre ele sunt mai multe, spunem că anii sunt mai buni sau mai răi. Dar în fond contează ceasul, fie el bun sau rău, şi contează ce faci tu cu clipele dintre ceasurile astea, care ne aduc de neunde bucurii sau tristeti, reuşite sau eşecuri, mândrii sau dezamăgiri, ce faci cu orele care trec pana la urmatorul schimb de cifre în scrierea unui an, ca să ştii apoi cum să-l caracterizezi. Bun, rău, frumos, urât, sărac, bogat… Ca noi  🙂

Eu de la anul ăsta care tocmai începu nu-mi doresc decât să-mi aduca ceasuri mai bune decât anul trecut. Decât anii (ultimii) trecuţi. Măcar câteva, că de restul de ceasuri şi clipe, care depind de mine, pe care mi le pot face singură, sper sa am eu grijă. Mai mare decat în ceilalţi ani, normal, că altfel e degeaba 🙂 Dacă se poate să aducă anul ăsta şi nişte ceasuri de vacanţă, cu atât mai bine. Până în cinci sute, ca atât am concediu legal. Iar vouă vă doresc să nu vă aducă ceasuri rele. Atât. De restul vă ocupaţi voi 🙂

%d blogeri au apreciat asta: