Zambete din Piata Universitatii, intr-o zi neobisnuita
Azi, dupa multe luni, dupa multi ani, dupa mult timp, am vazut oameni zambind pe strada. Bine, nu chiar pe strada, ci la metrou, dar tot pe acolo.
Primii au zambit cand, urcand in vagon la Universitate, si-au dat seama ca toate privirile se intorc spre ei. Erau doua fete cu drapele ale Romaniei si un baiat care avea o pancarta amuzanta, de-aia din categoria ar fi de ras daca n-ar fi de plans. Vazand ca incerc, curioasa, sa vad ce scrie pe ea, a intors-o binevoitor si zambind spre mine. Erau tineri-tineri, frumosi si frumos imbracati. Plecau acasa, din Piata. Am zambit si eu si m-am gandit ca intr-o zi obisnuita nu ne-am fi observat unii pe altii si n-ar fi zambit nimeni.
Ceilalti au zambit tot la metrou, tot la Universitate, cand de data asta plecam eu acasa. Din Piata. Un baiat cu o caciula cu insemnele unui club de fotbal se oferea sa ne dea cartela lui de acces si intreba daca nu o vrem cu cel mai amabil ton din lume si cu cel mai cald zambet. Cand l-am refuzat, amabil si zambind, prietena lui, care-l astepta, mi-a zambit si ea. El a asteptat sa vina altcineva sa-i ofere calatoriile. Am mers mai departe, spre casa, si m-am gandit ca intr-o zi obisnuita nu m-ar fi intrebat nimeni daca vreau sa intru la metrou pe cartela lui.
Dar azi nu a fost o zi obisnuita, fie doar si pentru ca uite, oamenii mai pot, in Romania, sa-si zambeasca unii altora, chiar daca nu se cunosc. O fi de la speranta, o fi de la sentimentul de solidaritate, nu stiu. Am vazut si am constatat: se poate.
PS – La un minut dupa ce omul ala imi oferea cartela de metrou, m-a sunat fratele meu sa-mi spuna sa plec acasa, ca a inceput balamucul in piata, lucru care parea absolut imposibil cu cateva minute, poate cinci, in urma. Si cand esti acolo, cand vezi ce oameni sunt, in majoritate, cand auzi ce discuta si cum se comporta, e imposibil sa nu te gandesti de ce se intampla asta si daca nu cumva cineva face special sa se ajunga la iadul ala…
Plimbările Irinei 