Nu am fost peste tot încă, dar este pe lista mea…

Posts tagged ‘Voltaj’

Tanar vreau mereu sa fiu…

Ai, la un moment dat, 15 ani. Esti innebunit dupa muzica, dupa dans, dupa petreceri, asa-zisele bairame, in epoca. Fiecare bairam care “se aude” dintr-un bloc vecin e motiv de stat pe balcon, de ascultat si de banuit cum se distreaza muuulta lume intr-o sufragerie de cativa metri patrati. Si de oftat, normal, ca e sambata si ce n-ai da sa fii si tu la un bairam din asta. Iar cand se aud mai multe muzici din mai multe sufragerii din careul de blocuri vecine totul devine deja dramatic. Te duci in camera ta, dai drumul la casetofonul no-name si asculti muzica pana iti ies ochii din cap. Cam orice. Nu exista pericol de manelizare in anii ‘90, deci n-are ce sa strice.

Dupa aia vin cei 16 ani si cei nebuni si frumosi de dupa: 17, 18… Pana in 20, asa. In care incepi sa mai scapi in cate o discoteca in Regie si mai ales prin excursiile de la mare sau munte, departe de vigilenta parintilor. Ba chiar dai si tu bairamul propriu in sufragerie, bineinteles tot sub ochiul atent al parintilor. Mai ales al tatalui care face misto de cei care au ascuns niscai bautura in lada de la cuier 😀 In fine, sa revenim la muzica. Pasiunea pentru ea, daca nu creste, ramane constanta. Deja vorbim de un alt nivel al contactului cu ea: incepi sa mergi la concerte, intai timid, prin parcuri si alte locuri publice, cum ar fi in fata la CEC (cine naiba ar mai tine azi un concert in fata la CEC? 🙂 ), apoi devii fan al Salii Polivalente. Unde, cu timpul, vedetele autohtone sunt completate de cele internationale, si culmea, pe la jumatatea anilor ’90 vin chiar cei care sunt pe val, desi poate acum e greu de crezut. Cat de tare era sa te duci la concert la Haddaway sau la East17 in perioadele lor de glorie? (nu erai fan Michael Jackson, ce pacat, zici, cu amar si cu mintea de acum). Ce daca n-au ramas in istoria foarte valoroasa a muzicii, cei de varsta mea vor sti intotdeauna despre ce vorbesc, e ceva asa, ce stim numai noi 😛

In toti anii astia nebuni si frumosi prietenul cel mai bun pe nisa asta muzicala este un post de radio, normal. Unul cu delfin, care organizeaza seri in discoteci, gale tot la vestita Polivalenta, ce sa mai, o nebunie. Are topuri muzicale in fiecare sambata si unul anual, foarte, foarte important pentru impatimitii intr-ale hiturilor, cu 100 de pozitii notate constiincios (cu pix, pe hartie!) si pastrate pentru eternitate, are emisiuni cu dedicatii, facute prin scrisori (!) sau prin telefon (fix, normal). Datorita muzicii care este o importanta parte din viata, v-ati dat seama, aparatul de radio nu se inchide la culcare, de teama sa nu apara vreo melodie noua in timp ce dormi, de care sa afli prea tarziu 😉

Sa mai vorbesc de zecile de casete piratate, cumparate de la tarabele vestite de ‘la coloane’, din Romana, sau de la tarabele de la Big ? De blankurile care se umpleau rand pe rand cu selectii sau cu albume intregi, luate de la prieteni, de la rude, cu imprumut? 🙂 Ba chiar si de la un vanzator de casete, care, vazandu-te disperat ca nu gasesti o caseta cu o formatie despre care nu auzise mai nimeni, dar care canta divin pentru gusturile tale, iti imprumuta caseta lui, originala (!!!) si personala (cred ca asta insemna ca ai fata de om de incredere, ca altfel nu-mi explic gestul nici pana in ziua de azi. Fie vorba intre noi, e in top cele mai frumoase intamplari).

Ajungem la anii 2000. Si la cei peste 20 de ani ai tai. Concertele se tin lant si Salii Polivalente i se adauga litoralul. Romanesc, caci pe vremea aia nici nu se stia ca exista hoteluri si pe partea cealalta a marii. Negre. Neptun si Costinesti sunt baza, Olimpul e al serilor de discoteca televizate (nu, nu se numeau inca cluburi), muzica romaneasca e la mare moda, cu toate versurile ei in majoritate stupide si are mare succes, chiar daca azi nu mai recunoaste nimeni asta. Era frumos la mare pe vremea aia… si stiti cum arata discoteca Ring din Costinesti, la un concert Voltaj? Unforgettable… 🙂

Si vine si momentul cand, undeva intre 20 si 30, incepi sa te departezi de toate astea. Adio liceu, chiar si studentie, incepi sa ai probleme seriose: un loc de munca full-time, un credit pentru casa, grija de a cumpara perdele, jaluzele, mobila si alte alea. Incepi sa inlocuiesti bairamele si alte chermeze cu nuntile. Si cu botezurile. Program din ce in ce mai scurt de petrecere, deci… Pana si odata cu luna ta de miere vacantele se transforma in concedii si trebuie gandite si astea cu maxima raspundere. Nimic nu mai e lasat la voia intamplarii, radioul deranjeaza dupa orele petrecute la serviciu, ce sa mai adormi si cu el? Ca sa nu mai vorbesc ca nici la mare nu te mai duci ca sa ai unde sa nu dormi trei zile si trei nopti, ci ca sa stai ca o leguma la soare, sa mananci si sa dormi. Sa iti incarci bateriile, cica. Nimic nu mai e lasat in voia sortii, totul e maturitate, raspundere, responsabilitate. Cu insulele aferente de distractie si relaxare, evident. Mai un concert, dar mai mult pe la Sala Palatului – deh, incepe sa se schimbe registrul, un Tudor Gheorghe, o Cesaria Evora… mai un club… (cam dispare notiunea de discoteca din peisaj). Dar mai rarute, ca n-avem timp asa mult. Responsabilitati, casa, masa, job… am zis deja.

Muzica, insa, nu sta pe loc, si te pierde. Sau o pierzi tu. Si daca incerci sa o regasesti peste o vreme, iti dai seama ca iti este straina. Ca tu ai ramas agatat in alt timp. Ca oricat ai vrea sa te simti sau sa pari de tanar, nu mai poti. Lucrurile alea serioase te-au dus unde ti-e locul, adica la varsta din buletin. Dar iti promiti ca o sa-ti revii, doar ai auzit de atatea ori ca varsta e doar o chestie de perceptie, nu are legatura cu numarul anilor scursi de la inregistrarea certificatului de nastere. Ce daca sunt aproape de 30, daca te chinui un pic te poti simti la 20. Nu-ti pui problema ca 20 ai tai erau in alte timpuri decat cei 20 ai astora micii de acum… Nu te gandesti la asta, vrei din nou inapoi la muzica. O iei treptat, cu amintirile din tinerete. Si te duci sa cumperi bilete la un concert. Stii si tu de cand te duci acolo ca s-ar putea ca, daca vanzatorul este prea tanar, sa se uite ciudat ca ceri bilete la Julio Iglesias. Da, e batran, e trecut, poate,  dar tu stii din tinerete, de la o vanzatoare de la magazinul Eva, ca “asta canta de zici ca mangaie”. Si ii si stii toate melodiile in spaniola, pe de rost. Ca doar ai oftat pe ele de n ori. La diferite varste. Si cu gandul la vanzatorul cel tanar te intrebi daca o sa ai curaj sa intrebi, tot atunci, de bilete la Michael Bolton. Pe asta ai plans de-a dreptul, cu sughituri sau cu hohote, mai ales in zilele cu ploaie. Nu poti sa-l ratezi, oricum l-ai ratat prima data cand a venit la tine in tara, ca aveai niste zile de concediu programate demult. Daca vine din nou e un semn ca trebuie sa te duci. Nu mai pierzi nimic, ai zis.

In fine, intri in magazin. Timid, intrebi de bilete la Iglesias. Primesti detaliile. Incerci sa-ti aduni curajul sa intrebi si de Bolton. Dar nu mai e timp. Nici spatiu. Pentru ca un grup de… tineri galagiosi intra chicotind si intreaba de bilete la Bob Sinclair. Tu te uiti ca vitelul la poarta noua. Cine naiba e Bob Sinclair??? Te simti ca dracu: batran, intepenit in timp, cu ani chiar mai multi decat aia din buletin, desi iti promisesesi altceva mai devreme. Astepti sa plece tinerii, spunadu-i vanzatorului care te vede ca mai astepti ceva: “serviti-i pe ei”. Desi ar fi intersant de vazut daca si ei vor arata ca niste vitei daca te vor auzi intreband de Michael Bolton. “E un mos, ma” parca i-ai auzi, “cred ca a si murit”. Taci si astepti. Sa plece ei. Te gandesti “daca ar mai fi venit Depeche Mode, ca si pustii astia trebuie sa fi auzit de ei, as fi cerut bilete mai cu mandrie…” Cumperi totusi biletele la mosii tai, care oricum o sa-ti placa intotdeauna, fara sa te auda tinerii nelinistiti. Si apoi iesi. Si iti suni sotul: “tu stii cine e Bob Sinclair?” “Da, e unu’ pe care il tot dau la radio, daca il auzi il stii”. Nu, nu-l stiu. Adica poate il stiu, dar nu mai conteaza. Tu, care stiai fiecare melodie, indiferent de gen si de artist, de pe ce album e, din ce an, ii vedeai videoclipul de sute de ori, plus alte detalii de neratat, acum nu stii cine e Bob Sinclair. Si afli apoi ca e destul de celebru si te simti si mai prost. Si mai batran. Si te gandesti ca, daca la 20 si un pic de ani te rasfatai cand auzeai ceva Snap spunand “asta e muzica de cand eram eu tanara”, acum iti dai seama ca asta suna tare rau, pentru ca de cand ascultai tu Snap au trecut cel putin 15 ani…

PS- Am fost iar la un concert Voltaj. A fost frumos, putin ca la 20 si mai mult ca la 30… 😉

(mai mult…)

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: