Nu am fost peste tot încă, dar este pe lista mea…

Posts tagged ‘sperante’

De an nou

Mi-au plăcut de când eram mică-mică proverbele şi zicătorile. Le învăţam ca pe poezii şi îmi plăcea sa îi iscodesc pe cei din jur în legătura cu sensurile lor. Cum adică „leneşul mai mult aleargă si scumpul mai mult păgubeşte”? Asta a fost una dintre cele din categoria „prind greu şi uit repede”, că mi-a fost explicată de câteva ori şi mie nu îmi intra în cap şi pace cum se face să alerge leneşul (mai) mult, era pur si simplu contradicţie de termeni 🙂

Dar se pare că proverbele nu sunt ca să le înveti pe de rost, ca te învaţă viaţa sensul lor fără doar şi poate, mai devreme sau mai târziu. Că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, că vorba dulce mult aduce, că prostul dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul, că înţeleptul îsi face vara sanie si iarna căruţă, că unde nu-i cap e vai de picioare, că tot păţitu-i priceput, că cine aleargă dupa doi iepuri nu prinde niciunul, că dacă tăceai, filosof rămâneai, că cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, şi câte şi mai câte… Pe rând, încet sau brusc, le pricepi sensul si învăţătura. Uneori cu umor, alteori cu ciudă, ca ţi s-a întâmplat asta deşi nu credeai vreodată, poate de multe ori cu mirare că uite, parcă vorba aia pentru tine a fost inventată şi tare deştept a mai fost ăla de a zis-o prima dată.

Proverbul meu preferat a rămas, de mulţi ani,  cel conform căruia nu aduce anul ce aduce ceasul. Preferat pentru că mi se pare al naibii de adevărat. Prima dată când l-am avut în gând cu sensul lui profund a fost acum mulţi, prea mulţi ani, în acelaşi timp cu uimirea că lucrurile cu adevărat frumoase se întâmplă când nici nu te mai aştepţi şi că, uite, le aduce o clipă sau un ceas. Nu anii, nu lunile, nu săptămânile, nu zilele. Că toţi anii de vise sau speranţe se năruie ca un castel de nisip în faţa ceasului cel aducător de fericire nici măcar sperată vreodată. Despre ultima dată când am avut acest proverb în gând nu merită să vorbesc. A fost ceasul cel rău, care face de obicei să pară totul fără sens şi fără speranţă.

În fine… ce vreau să zic, la început de 2012, e că nu anul contează. Că anul e o sumă de ceasuri bune şi rele. Şi că în funcţie de care dintre ele sunt mai multe, spunem că anii sunt mai buni sau mai răi. Dar în fond contează ceasul, fie el bun sau rău, şi contează ce faci tu cu clipele dintre ceasurile astea, care ne aduc de neunde bucurii sau tristeti, reuşite sau eşecuri, mândrii sau dezamăgiri, ce faci cu orele care trec pana la urmatorul schimb de cifre în scrierea unui an, ca să ştii apoi cum să-l caracterizezi. Bun, rău, frumos, urât, sărac, bogat… Ca noi  🙂

Eu de la anul ăsta care tocmai începu nu-mi doresc decât să-mi aduca ceasuri mai bune decât anul trecut. Decât anii (ultimii) trecuţi. Măcar câteva, că de restul de ceasuri şi clipe, care depind de mine, pe care mi le pot face singură, sper sa am eu grijă. Mai mare decat în ceilalţi ani, normal, că altfel e degeaba 🙂 Dacă se poate să aducă anul ăsta şi nişte ceasuri de vacanţă, cu atât mai bine. Până în cinci sute, ca atât am concediu legal. Iar vouă vă doresc să nu vă aducă ceasuri rele. Atât. De restul vă ocupaţi voi 🙂

Anunțuri

A venit toamna…

Imi place toamna. Imi plac toate anotimpurile. Unul imi place insa mai mult si mai mult si asta e motivul pentru care ma supara mereu 1 septembrie, desi in general este o zi chiar frumoasa. Dezvoltat 🙂 :
Fiecare inceput, al fiecarui anotimp, aduce, parca, o bucurie. Poate doar ca iluzie, dar, calendaristic vorbind, fiecare 1 de anotimp sarbatoreste ceva.

1 al lui decembrie, in afara de faptul ca ne aminteste ca mai avem si noi, ca natiune, de sarbatorit ceva, ca nu toata istoria noastra e de aruncat la cos, ne aduce luna aia frumoasa si galagioasa si aglomerata si aducatoare de Craciun, cea mai frumoasa sarbatoare din cate exista. Am zis! 🙂 Luna aia plina de bilanturi si de planuri, ca, deh, mai taiem un an de pe raboj si e musai sa stim unde si daca am gresit in el si ce facem cu urmatorii. Si chiar daca de obicei e o zi mohorata si nici zapada nu e, si chiar daca si in ziua asta bombanim despre Romania noastra ca aia si ailalta, 1 decembrie e, totusi, o zi de sarbatoare.

1 martie aduce un obicei frumos, impletit cu alb si rosu, de a carui frumusete si importanta nu mi-am dat seama pana cand, fiind intr-un an in orasul meu drag de ziua asta, mi-a lipsit. E frumos martisorul, e frumoasa ziua asta, e frumoasa luna care-i urmeaza. Flori, lumina, sperante, primavara, luna mai, cea mai frumoasa din cate sunt (da, mai am scris, stiu ca e primavara si nu vara, dar e luna mea preferata :)).  Toate astea le aduce 1 martie.

1 iunie e tot zi de sarbatoare. In care ne mai prostim si noi ca aia mici, ne rasfatam ca suntem si noi copii, ne amagim ca „esti cum te simti, nu cum scrie in buletin ca esti” (de… copt, nu voiam sa zic altceva). Si unde mai pui ca 1 iunie aduce vara. Vara, anotimpul meu preferat. Am zis, imi plac toate, dar asta e preferatul meu. Poate pentru ca mai sper, mereu, ca voi mai simti mirosul ala de vara, din copilarie, chiar daca miros de vara de oras, miros de vara de „spatele blocului”, a corcoduse galbene si rosii, a trandafiri si a mana Maicii Domnului (care dupa ce ca mirosea atat de frumos mai era si atat de gustoasa… 🙂 ), a vacanta si a lene fara sfarsit. Poate pentru ca imi plac diminetile insorite si incredibil de senine cum numai vara le poti vedea si simti. Poate pentru ca imi plac zilele lungi si serile si mai lungi, care iti dau impresia ca si viata e mai lunga. Poate pentru ca, desi au trecut ani multi de atunci, prea multi, in care ar fi trebuit sa-mi impun sa uit cum e, eu tot mai sper in viata asta la o vacanta cum numai vara poate fi, de trei luni, venita cu trenul sau nu, din Franta sau de aiurea…

1 septembrie nu e o zi de sarbatoare, oficial vorbind. Dar poti s-o faci sa fie, daca ai 20 de ani si o prietena ca Luiza, care e topita dupa toamna. Daca ai 30, mai uiti uneori ca mai ai de sarbatorit ceva, deh! 🙂 Si chiar daca e o zi frumoasa, cum a fost azi, pentru mine 1 septembrie  e o zi trista. Pentru ca toamna e frumoasa, dar zilele nu mai sunt atat de multe senine si atat de placut de lungi. Pentru ca de acum socotim deja zilele pana la sfarsitul altui an, fara cadouri, insa, ca nu e inca decembrie. Si fara bilanturi, inca nu e timpul lor, si fara planuri si sperante noi, mai e mult pana atunci, totusi. Dar numaratoarea inversa incepe, parca automat si incontrolabil, si parca la sfarsitul niciunui anotimp nu se aude si nu se simte atat de des ca pe 1 septembrie regretul ca un anotimp s-a terminat: „A trecut si vara asta…”

A venit primavara…

A venit primavara, cu soarele care ne lipsea de cateva luni. Si cu mirosurile, zgomotele, vantul, lumina. Toate mai frumoase, mai vii, mai pline de viata. Cui nu i s-a parut viata insasi macar un pic mai frumoasa zilele astea? 

A venit primavara, si odata cu ea dorul de duca. De hoinarit oriunde, de vazut orice, de descoperit locuri si obiceiuri, de cunoscut oameni, de plimbat pur si simplu.

Cel mai mare insa este dorul de Praga. O fi frumos la Praga primavara? 

%d blogeri au apreciat asta: