Plimbările Irinei

De an nou

Mi-au plăcut de când eram mică-mică proverbele şi zicătorile. Le învăţam ca pe poezii şi îmi plăcea sa îi iscodesc pe cei din jur în legătura cu sensurile lor. Cum adică „leneşul mai mult aleargă si scumpul mai mult păgubeşte”? Asta a fost una dintre cele din categoria „prind greu şi uit repede”, că mi-a fost explicată de câteva ori şi mie nu îmi intra în cap şi pace cum se face să alerge leneşul (mai) mult, era pur si simplu contradicţie de termeni 🙂

Dar se pare că proverbele nu sunt ca să le înveti pe de rost, ca te învaţă viaţa sensul lor fără doar şi poate, mai devreme sau mai târziu. Că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, că vorba dulce mult aduce, că prostul dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul, că înţeleptul îsi face vara sanie si iarna căruţă, că unde nu-i cap e vai de picioare, că tot păţitu-i priceput, că cine aleargă dupa doi iepuri nu prinde niciunul, că dacă tăceai, filosof rămâneai, că cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, şi câte şi mai câte… Pe rând, încet sau brusc, le pricepi sensul si învăţătura. Uneori cu umor, alteori cu ciudă, ca ţi s-a întâmplat asta deşi nu credeai vreodată, poate de multe ori cu mirare că uite, parcă vorba aia pentru tine a fost inventată şi tare deştept a mai fost ăla de a zis-o prima dată.

Proverbul meu preferat a rămas, de mulţi ani,  cel conform căruia nu aduce anul ce aduce ceasul. Preferat pentru că mi se pare al naibii de adevărat. Prima dată când l-am avut în gând cu sensul lui profund a fost acum mulţi, prea mulţi ani, în acelaşi timp cu uimirea că lucrurile cu adevărat frumoase se întâmplă când nici nu te mai aştepţi şi că, uite, le aduce o clipă sau un ceas. Nu anii, nu lunile, nu săptămânile, nu zilele. Că toţi anii de vise sau speranţe se năruie ca un castel de nisip în faţa ceasului cel aducător de fericire nici măcar sperată vreodată. Despre ultima dată când am avut acest proverb în gând nu merită să vorbesc. A fost ceasul cel rău, care face de obicei să pară totul fără sens şi fără speranţă.

În fine… ce vreau să zic, la început de 2012, e că nu anul contează. Că anul e o sumă de ceasuri bune şi rele. Şi că în funcţie de care dintre ele sunt mai multe, spunem că anii sunt mai buni sau mai răi. Dar în fond contează ceasul, fie el bun sau rău, şi contează ce faci tu cu clipele dintre ceasurile astea, care ne aduc de neunde bucurii sau tristeti, reuşite sau eşecuri, mândrii sau dezamăgiri, ce faci cu orele care trec pana la urmatorul schimb de cifre în scrierea unui an, ca să ştii apoi cum să-l caracterizezi. Bun, rău, frumos, urât, sărac, bogat… Ca noi  🙂

Eu de la anul ăsta care tocmai începu nu-mi doresc decât să-mi aduca ceasuri mai bune decât anul trecut. Decât anii (ultimii) trecuţi. Măcar câteva, că de restul de ceasuri şi clipe, care depind de mine, pe care mi le pot face singură, sper sa am eu grijă. Mai mare decat în ceilalţi ani, normal, că altfel e degeaba 🙂 Dacă se poate să aducă anul ăsta şi nişte ceasuri de vacanţă, cu atât mai bine. Până în cinci sute, ca atât am concediu legal. Iar vouă vă doresc să nu vă aducă ceasuri rele. Atât. De restul vă ocupaţi voi 🙂