Lucruri simple, oameni frumoşi | Plimbările Irinei

Nu am fost peste tot încă, dar este pe lista mea…

Archive for the ‘Lucruri simple, oameni frumoşi’ Category

De ce mă bucur pentru Portugalia

Păi… nu e greu. Mă bucur pentru bucuria lor, a oamenilor de la capătul celălalt al Europei, oameni pe care aş fi vrut din suflet să-i pot lua acasă când am fost în vizită la ei. Pentru că în Portugalia, mai mult decât în alte părţi, simţi că oamenii fac locurile minunate şi nu invers, simţi că nu contează cât ai, ci cum trăieşti în raport cu asta şi pentru că ei, portughezii, asta ştiu să facă cel mai bine, să se bucure, chiar dacă nu cu artificii costisitoare, ci cu hârtie colorată care le leagă străzile şi casele vechi, cu tencuiala ciobită.

Aşa că mă bucur şi eu acum pentru fiecare om pe care l-am întâlnit, pentru fiecare om care mi-a zâmbit, în metrou, în tramvai şi pe stradă, fără motiv, doar aşa, pentru că privirile ni s-au intretăiat. Pentru primul om care mi-a zâmbit în metrou mă bucur de fapt cel mai tare, pentru că el a fost cel care mi-a spus, prin asta, da, ai ales bine când ai venit aici, o să-ţi placă la noi.

Mă mai bucur pentru Miguel, vânzătorul de la micul bufet cu terasă din Porto, care nu ştia o boabă de engleză, dar care s-a străduit, cu răbdare şi cu un zâmbet până la urechi, să înteleagă ce vreau. Mă bucur şi pentru clienţii lui, nişte localnici care îşi petrec duminicile frumos, într-un fel în care eu nu ştiam că se mai pot petrece duminicile calde, de vară.

Mă bucur pentru bătrânica de la micul magazin ‘de ţară” din Alfama, care mi-a explicat cu foarte mare patos, în portugheză, unde găsesc o minunăţie lisaboneză şi căreia i-am răspuns şi i-am mulţumit în română, pentru că am simţit că nu era loc de engleză între noi şi pentru că limbajul semnelor şi al bunăvoinţei e mai presus de orice nevoie de traducere. Şi pentru muşteriii ei mă bucur, pentru că sunt convinsă că azi au animat micul local ca din alte timpuri vorbind despre Ronaldo şi ai lui, în loc să-şi citească liniştiţi ziarele, cum făceau în acea duminică de august în care le-am admirat eu preocuparea similară locului, ruptă deci şi ea din alte timpuri.

Mă bucur foarte mult pentru doamna de la chioşcul de la metrou, care s-a bucurat şi ea cândva ca un copil de moneda de 1 euro lăsată bacşis, strângând-o la piept şi zâmbind larg, explicându-ne gestul: „My lunch!”. Şi pentru că imaginea ei e una dintre cele mai puternice amintiri despre Portugalia şi oamenii ei.

Mă bucur şi pentru domnul de la acelaşi chioşc, care, văzând ce ne-am cumpărat, ne-a adus muştarul care era în faţa lui şi ne-a îndemnat să-l folosim cu încredere, că el nu mai are nevoie de el.

Mă bucur pentru doamna în vârstă din gara Cais do Sodre, care mi-a atras atenţia, într-o portugheză curată, vorbită pe un ton grav, să am grijă la poşetă şi să nu mai stau aşa aproape de omul care dormea alături, pe bancă. Un „nu se ştie, mamă, e mai bine să te păzeşti” am înţeles din grija ei pentru turista necunoscută care i se ivise în drum.

Mă bucur şi pentru cealaltă doamnă, din aceeaşi gară, care m-a văzut că stau la coada la toaletă cu nişte euro în mână şi m-a îndrumat să iau fise de la un aparat din apropiere înainte să ajung în faţa rândului şi să mă poticnesc acolo că nu ştiu ce să fac cu bancnota aia.

Mă bucur pentru domnul care a venit să ne explice din proprie initiativă că, pentru a lua un autobuz, trebuie să-i facem cu mâna ca să opreasca, că el n-o va face, chiar dacă suntem în staţie. Aha, deci ăsta fusese motivul pentru care trecuseră deja două şi noi rămăseserăm pe loc, uitîndu-ne lung după ele…

Mă bucur pentru muntele de om care s-a întors din drum ca sa ne ajute cu cartela lui de metrou atunci când a văzut că noi avem o problema cu a noastră. Şi eu mă uitam în sus la el şi, deşi eram acolo de vreo câteva zile deja, nu înţelegeam ce senzori au oamenii ăştia de simt de la distanţă nevoia de ajutor a unor străini şi ce îi mână în decizia de a şi face ceva pentru a te scoate din impas.

Mă mai bucur pentru chelnerul de la Trindade, care s-a interesat sincer dacă suntem în regulă într-un moment delicat şi care a venit de câteva ori să se asigure că nu l-am păcălit când i-am spus că totul e ok, să stea liniştit.

Mă bucur pentru chelnerii de la terasa de pe Avenida da Liberdade, care ne-au păstrat la loc sigur punguţa uitată pe un scaun, punguţa cu suveniruri cumpărate cu ultimii bani, în ultimele ore pe care le petrecuserăm în Lisabona.

Mă bucur pentru supraveghetorul de la Muzeul Marinei, care a glumit cu un „Bau!” sugestiv cu adultul care pusese mâna, curios, pe un exponat militar. S-a zâmbit din toate părţile cu ocazia asta, că doar pentru asta nu-şi pusese omul autoritatea de paznic în funcţiune, ca nu cumva să strice zenul turiştilor, chiar şi al celor mai puţin cuminţi.

Mă bucur pentru poliţistul care a răspuns foarte amabil şi oarecum amuzat la întrebarea în legătura cu arma pe care o purta asupra lui şi pentru poliţista care, fiind în calea obiectivului meu foto, s-a retras discret pentru a nu o surprinde în poză, deşi eu mă pregăteam deja să renunţ văzând-o şi ştiind de acasă că nu se fac poze organelor de poliție :D.

Mă bucur pentru vatmanul de pe linia 15 care răspundea întrebărilor turiştilor în legătura cu tramvaiul vechi pe care îl conducea cu mândrie nedisimulată şi care a stins luminile din interior când am ajuns în Praça do Comercio, doar ca să observăm că pe clădirea de lângă noi e un show minunat de culori care spune povestea Portugaliei şi a oamenilor ei.

Mă bucur şi pentru singurii vameşi din aeroport pe care i-am văzut zâmbind vreodată şi mă bucur în mod special pentru cel care întreba toţi turiştii din rand „How are you?”, surprinzând pe toată lumea şi cu întrebarea şi cu tonul lui vesel, neobişnuite într-un astfel de loc.

Mă bucur, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, pentru toţi angajaţii transportului în comun portughez, care sunt acolo să îţi sară în ajutor chiar dacă nu apuci să îl ceri, să te îndrume, să îţi zâmbească, de simţi că ceea ce scrie pe vestele lor, adică „Asistenţă clienţi” e ca un hobby, nu o datorie de serviciu.

Şi de fapt nici nu a fost în sfârşit, pentru că am păstrat cireaşă pe tort filmuleţul viral de azi cu băieţelul portughez pe care nu l-am întâlnit niciodată dar în care am regăsit toată bunăvoinţa şi toate zâmbetele oamenilor pentru care v-am povestit ca m-am bucurat astăzi.

Categorie:

Lucruri simple, oameni frumoşi

Tagged with:

De ce nu despre Depeche Mode

Adică de ce nu mi-am spus şi eu părerea despre concertul ăsta, de 2013, m-a întrebat toată lumea. Să treacă atâtea zile şi să nu zic eu nimic…Nţ, nţ, nţ… Pentru că nu mi-a placut, cum s-a întâmplat în cazul altora? Nu m-a impresionat pe mine nimic-nimicuţ??? Nicio emoţie, nicio lăcrimuţă n-am de împărtăşit? Nicio cârcoteală, măcar?

Pfff… nici vorbă că nu mi-a plăcut, ba din contră, dar… pur şi simplu nu am ştiut ce să spun. Ce să scriu. Atunci, acolo, după un moment de delir, am reuşit să-mi revin în fire şi să scriu pe telefon că e DeMenţial. Voiam să ştie toată lumea, să strig în gura mare că sunt acolo şi că trăiesc o clipă de fericire. Una dintre acelea pe care numai muzica ţi le poate da. Şi chiar dacă e împărţită cu alte zeci de mii de suflete, rămâne totuşi atât de intensă. Sau poate tocmai de aia…

Nu mă pricep la cronici de spectacole. De concerte. Nu ştiu să povestesc decât emoţii şi trăiri. Nu ştiu să apreciez sonorizarea, decât dacă e execrabilă. Nu ştiu să apreciez organizarea, decât dacă e impardonabilă. Nu ştiu să notez prestaţia, decăt dacă e jalnică. Dacă toate astea sunt bune, cred că nu le observ, le iau ca atare, cred că mi se cuvin 🙂

Ştiu doar că, la concertul ăsta, de multe ori, am simţit nevoia să închid ochii şi să ascult muzica, pur şi simplu. Să aud mai bine vocea aia, prima care mi-a sunat mai bine la un concert live decât pe casetă/CD/ce-o mai fi în trend acum. Poate sunt subiectivă şi am pus la socoteală şi emoţia transmisă cu ocazia live-ului, dar eu aşa am auzit, o super-voce. Peste aşteptări.

Ştiu şi că nu am putut închide ochii şi asculta muzica pentru că nu îmi puteam lua ochii de la scenă. Unde un om cânta şi dansa în acelaşi timp, cu o naturaleţe şi o uşurinţă, încât uneori părea că pluteşte. Şi dansa încontinuu, iar in mintea mea se derulau flashback-uri cu colegul meu din generală, cel mai depeşar dintre depeşari :), cu hainele lui „depeş”, cu încălţămintea lui „depeş”, cu freza lui „depeş” si cu dansul lui „depeş”. Începând cu dansul, toate parca încremeniseră în timp. Ceilalţi doi, de pe scenă, aveau şi ei aceleaşi gesturi pe care mi le aminteam din frânturi de imagini şi clipuri alb-negru de acum vreo 20 de ani. Toate videoclipurile şi toate posterele cu Depeche Mode pe care le-am vazut vreodata mi-au trecut prin faţa ochilor. Parcă nimic nu se schimbase, de atunci. Parcă cineva drag şi pe care nu îl mai văzusem demult se întorsese acasă.

Mai ştiu şi că uneori am vrut să fiu şi eu acolo, jos, unde era spectacolul din public. Să fi fost fan adevărat, sa mă topesc de drag, de fericire, de emoţie, la fiecare melodie, să ţip, să plâng, sa cânt, să ştiu fiecare vers, să sar, să aplaud, să pozez ca să păstrez, să filmez ca să retrăiesc… Căci, ca şi la fotbal, la tribună lucrurile sunt mai aşezate, lucrurile importante se întâmplă pe gazon 🙂 Ca şi mişcarea câtorva zeci de mii de fire de iarbă pe o câmpie vibrantă, cum frumos am găsit povestit momentul pe acest blog <3.

Şi mai ştiu că iar am regretat concertul din 2006, concert care ramâne agăţat în topul regretelor mele. Mi-am dorit mai mult ca niciodată să nu fi ratat acel concert, iar acum, ştiind cât de frumos a fost, să fi venit cu mai multe aşteptări, cu mai multa emoţie, cu mai multe lecţii învăţate. N-a fost să fie. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, zic.

Concluzia? Pentru mine a fost un concert minunat. Am fost fascinată. De muzică, de voce, de dans, de faptul că sunt martoră la ceva ce acum 20 de ani nici nu mi-aş fi imaginat că ar fi posibil. Dar viaţa bate filmul.

Iar muzica este una dintre minunile lumii. Am zis!

Categorie:

Lucruri simple, oameni frumoşi

Motive de bucurie (!?)

Azi am văzut ceva deosebit. Pe bune deosebit. O maşină de preţ mediu spre scumpuţ oprită în cartier, cam în drum, aşa. Nu deranja pe nimeni, doar că nu prea era locul ei acolo. Lângă ea, un bărbat de vârstă… medie, cu geacă de piele şi părul prins într-o coadă lungă, arunca tacticos dintr-o sacoşă… deşeuri. Dupa câteva secunde în care l-am urmărit, am înghiţit în sec, cu greu, că recunosc că eram cam gâtuită.

Nu cred că vi se pare nimic deosebit până aici. Aţi mai auzit din astea, nu? Vi s-a întâmplat şi vouă să vedeţi persoane, fie ele bărbaţi, femei, copii, cum aruncă din maşină gunoi, nu? Din mers, din maşina oprită sau parcată, pe geam, pe uşă sau din portbagaj? Pe marginea străzii, pe stradă, în pădure, în faţa blocului? Sunt sigură că da. Şi nu stiu care e prima voastră reacţie, dar mie mi se pune un nod în gât cât pumnul. De nervi, de neputinţă, de revoltă. Când am putut, am reacţionat şi mai cu folos. Credeam eu, ei doar au râs. Au înjurat sau au plecat mai departe nepăsători. Când mi-am permis mai mult, am luat punga înapoi în maşină, căci da, s-a întâmplat şi să am colegi de drum către team-buildinguri unde mergeam să ne cunoaştem mai bine (!) care aveau pregătită punga „de 1 leu” pentru umplere şi abandonare parşivă în drum spre Predeal. Pe drum, la propriu. Lângă pădure, normal.

Să revenim. Azi nodul din gât a revenit. Daaaar, surpriză, nu era de revoltă sau de neputinţă. Era de bucurie si de admiraţie. Chiar se întâmpla ceva deosebit, vă zic. Ce credeţi, bărbatul acela avea o sacoşă mare, plină cu deşeuri pe care le-a aruncat selectiv în containere colorate!!! Pe larg, pregătise de acasă o sacoşa „de Cora” 😛 cu sticle şi PET – uri, o pusese în portbagaj, şi la intersecţia mare din cartier a tras pe dreapta, a deschis portbagajul, a luat sacoşa şi a început s-o goleasca. Nu pe trotuar, ci în containerele unde scrie plastic şi sticlă. A golit sacoşa, a împăturit-o, a pus-o în portbagaj şi a plecat mai departe.

Efortul acestui om, probabil devenit obişnuinţă, m-a bucurat atât de tare încât mi-a schimbat toată ziua. În bine. Nu că ar fi fost normal să mă bucur într-atâta pentru un lucru care trebuie să fie firesc în mersul lucrurilor unui oraş european cu acte, în 2013, dar nah, mă consolez cu găndul că mai bine mai târziu decât niciodată.

Şi, bineînţeles, sper că ăsta e doar începutul. Trebuie să fie un pas către normalitate, zic. Containerele alea nu sunt acolo chiar degeaba, nu toate maşinile scumpe sunt oprite pe langă trotuar ca să coboare melteanul în trening să-şi ia o şaorma cu de toate, nu toţi şoferii aruncă gunoiul în mijlocul străzii… Am simţit miros de civilizaţie…

Categorie:

Lucruri simple, oameni frumoşi

MasterChef, o poveste cu final fericit

MasterChef a fost o emisiune despre oameni, viaţă si bucătărie. Chiar în ordinea asta şi aş insista: mai mult despre oameni şi viaţă decât despre bucătărie. Şi pentru că sunt sub impresia puternică a finalului acestei emisiuni, zic să nu fac ca şi cu minunatul concert Vama la care am fost săptămâna trecuta şi despre care nu am suflat încă niciun cuvinţel, deşi merita. Să zic şi eu ceva la cald despre concursul de bucătăreala, deci.

De ce zic că a fost mai mult despre oameni decât despre bucătărie: pentru că nici acum, nici peste o săptămână, o lună sau un an, cei care au urmărit show-ul ăsta nu-şi vor aminti ce a fost în farfuriile concurenţilor, dar îşi vor aminti ce au arătat aceştia la TV din ceea ce sunt ca oameni. Nu-şi vor aminti ce fel de mâncare a fost gătit la ultima probă, deşi cred că asta a fost cea mai urmarită din tot concursul, dar îşi vor aminti cu siguranţă ultimele imagini ale emisiunii, în care, ca în basme, binele a învins. Şi a fost viaţă, nu basm, chiar dacă la televizor.

Nu ştiu câţi îşi vor aminti de ceapa tăiată ca la maşină, de sparanghelul gătit la aproape fiecare probă, de mâncarea care plăcea părintelui preferat, de desenele extraordinare de pe farfuria unui concurent anume, de homarii omorâţi ca la carte, de oul-vedetă, de cărnurile roz, de piureurile colorate şi de sosurile picurate pe farfuriile simandicoase. Dar toţi îşi vor aminti cu siguranţă de zâmbete răutăcioase în loc de fair-play, de bârfă în loc de auto-critică, de reacţii urâte în condiţii de stres, de jigniri gratuite, de aroganţă, de atitudini şi limbaj de mahala. De oameni care nu au ştiut şi nici nu au învăţat cu ocazia asta cum să piardă cu capul sus. Pe de altă parte, îşi vor aminti de fair-play-ul celor care l-au avut, de recunoaşterea propriilor greşeli, de modestie când a fost cazul si de mândrie tot când a fost cazul, de obiectivitate, de caracter. De oameni care au ştiut să piardă cu demnitate şi au ştiut să-şi felicite sincer adversarul. Mai puţini, e drept, dar au existat şi, culmea, i-am vazut tot la televizor.

Cum a spus o prietenă a mea într-o discuţie care a ţinut exact cât finala, adică preţ de două seri, toţi am fi avut de învăţat din MasterChef, şi nu neapărat despre gătit. Păi normal, că nu în fiecare zi ţi-e dat să vezi un tânăr de 23 de ani cu atâtea calităţi atât de bine conturate: ambiţie, perseverenţă, verticalitate, calm, talent, inventivitate, stăpânire de sine (mai ales cu ultima, în condiţiile create de madam Andreea Moldovan şi gaşca ei). Frumoasă imaginea asta, tânăr isteţ şi ambiţios versus sistem de valori putred şi tăietor de aripi. Petru Buiucă a fost la înălţime, surprinzător pentru vârsta şi experienţa lui, iar cuvintele pe care le-a spus el la un moment dat mă vor urmări multa vreme: „nu am venit aici ca să îmi fac prieteni, am venit ca să câştig”. Cât de departe merită să ajungă un om care poate gândi aşa la început de viaţă? Cât mai departe, zic eu.

Categorie:

Lucruri simple, oameni frumoşi

Tagged with:

Lara Fabian la Bucureşti – muzică, emoţii, cuvinte

Am fost la concertele unor artişti pentru că le ştiam toate versurile pe dinafară şi atunci când se întâmplă asta înseamnă că niciun radio, casetofon sau mp3-player din lume nu mai este de ajuns. Trebuie să fii acolo, să simţi, să auzi, să cânţi, să aplauzi, să simţi. Da, e de două ori „să simţi” :).

Şi am fost la concertele altora pentru că m-a impresionat o singură melodie sau ceva ce s-a ţesut in jurul ei. Un film, o poveste, un moment. La Cesaria Evora m-au dus un film şi Besame Mucho. Ok, şi amintirile :). La Lara Fabian m-a dus momentul ăsta. Şi emoţia extraordinară pe care o provoacă fiecare vizionare.

A fost frumos sâmbătă seara. La Je t’aime pe scena Sălii Palatului a ieşit un moment drăguţ, cu inimioare şi cu o mare parte din melodie cântată de o mare parte din public, chiar dacă a fost evident că, deşi pe vremuri eram cunoscuţi ca fiind francofoni (!), franceza nu e tocmai punctul nostru forte, nici măcar când ne place Lara Fabian. A fost emoţie pentru fani, sunt sigură, la acest moment; pentru mine a fost bucurie, din nou, că muzica face, pentru clipe sau ore, minuni pentru cei care o ascultă. Sau o simt 🙂

A fost frumoasă Lara Fabian. Poate alţii ştiau mai bine că este o prezenţă extrem de placută, eu am aflat acum mai în detaliu. Fără sclipici, fără fiţe, fără tocuri, Lara a lăsat loc pe scenă doar muzicii şi cuvintelor. Da, şi cuvintelor, căci între melodii a povestit, cu drag şi de multe ori cu dor, despre viaţă, despre îngeri, despre prietenie, despre alegeri, despre modele, despre amintiri, despre… femeie. Melodiile au fost, fiecare, continuarea acestor cuvinte. Iar melodia mea, sâmbătă, căci trebuie sa fie una la fiecare concert, a fost întrebarea pe care o ştiam ca fiind a Dianei Ross: Do you know where you’re going to?

Do I?

Categorie:

Lucruri simple, oameni frumoşi

Tagged with:

Bon Jovi în România. Numai de bine :)

Mă mai intreabă lumea, incă, cum a fost la Bon Jovi. Şi de ce n-am scris pe blog, dacă mi-a plăcut aşa mult cum declar când răspund. Aşa că zic să nu ratez să povestesc şi eu cum mi se păru, pentru cine nu m-a auzit live, chiar dacă a şaptea zi după Scripturi 🙂

Am fost la Bon Jovi fără sa fiu fan. Ca o paranteză, am citit pe un blog comentariul unei fete care era suparată pe publicul-„faună” de la Bon Jovi, că nu a fost ca la AC/DC, format numai din rockeri adevăraţi. Mda… asta era şi normal, până şi eu, ca o profană în ale rockului i-aş fi putut spune că între Bon Jovi si AC/DC sunt nişte diferenţe care se vor reflecta şi în public. Dar ştiu deja, de când eram foarte mică, că nu trebuie să mă pun cu un rocker adevărat, că îmi este superior din toate punctele de vedere, iar când vine vorba de muzică, dacă nu e rock de care trebuie, e zero barat. Dar despre asta, mai pe larg, poate cu altă ocazie….

În fine, ziceam că am fost la Bon Jovi fără să fiu fan. A, că mi-au plăcut băieţii ăştia acum mai bine de 15 ani şi că le ştiam mai toate versurile pe de rost de pe nişte casete care se numeau „Best Of” I si II, că Always a fost una dintre melodiile de referinţă din cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele, aia din liceu, e adevărat. Numai faptul că aveam casete cu ei e ceva, dar nu am fost ceea ce se numeşte fan, că acum ştiu ce înseamnă asta şi nu pot face afirmaţii gratuite :P. Nici măcar n-am avut o pasiune pentru Jon, cum a avut Cami, de exemplu, deşi recunosc că la aproape 50 de ani să arăţi şi sa zâmbeşti ca el nu e tocmai ceva ce vezi in fiecare zi :P. Dar când am auzit că vine Bon Jovi in România, cred că acum vreun an, am ştiut că n-o să conteze nimic şi că o sa fiu acolo. Şi am fost, n-aş fi ratat ocazia pentru nimic in lume. Am ţinut cu dinţii să mă duc, de parcă era primul si ultimul concert. Am ştiut eu de ce, am avut al şaselea simţ 😀

Ce am văzut eu acolo e greu de explicat în cuvinte, chiar şi acum, după câteva zile. Îmi doream demult să văd live un concert la care zeci de mii de mâini să fie „în aer” în acelaşi timp. Îmi doream demult să văd o mare de oameni care să cânte la unison, iar cei din spate să aplaude, să cânte şi să danseze aproape la fel de prinşi de atmosfera ca şi cei din faţă. Îmi doream să văd pe o scenă artişti mari, dar fără fiţe faţă de publicul ăsta din Buda… ăăă, Bucureşti. Da, îmi doream ca cei de pe scenă să nimerească din prima numele oraşului meu. Îmi doream demult un concert la care să nu aştepţi cu orele să înceapă (acum însă mi-am luat chiar ţeapă, căci bazându-mă pe experienţele anterioare, am ajuns mai tarziu). Îmi doream demult un concert la care solistul să nu părăsească scena minute în şir, cu diferite pretexte, cum ar fi că trebuie să demonstreze colegul de la chitară câtă virtuozitate are in dotare. Deşi vorbind de Bon Jovi, nu era chiar de lepădat chitaristul :P. Îmi doream demult un concert la care să se vadă pe feţele celor de pe scenă o expresie, bună sau rea, de silă sau de plăcere, de oricare, dar să fie. Normal că aş fi preferat a doua variantă, dar voiam să ştiu cum stau, dacă agitaţia mea ca spectator e apreciata pe scenă sau nu :). Îmi doream demult un concert la care bisul să fie mai mult de două melodii cântate deja in timpul lui. Îmi mai doream un concert la care, de acolo din spate, unde sunt bilete (mai) ieftine, să se vadă măcar puţin din ce se întâmplă pe scenă şi să se audă ca şi cum ai fi in faţa. Îmi doream multe, multe rău de la un concert, iar concertul Bon Jovi mi le-a oferit pe toate şi încă ceva în plus.

Ceva în plus ăla e format din bucuria că o trupă cum e Bon Jovi ne-a apreciat pe noi, cei 50.000 aflaţi acolo, ca public, şi ne-a făcut un cadou imens: o stare de bine, a lor, care creştea pe măsura ce concertul se apropia de final. M-am trezit la un moment dat zicând „Ia uite la ei ce fericiţi sunt!” şi sunt sigură că nu m-am înşelat. S-a văzut că le place enorm să fie acolo, şi s-a văzut şi de aproape, şi de departe, şi din zâmbetul lui Jonică, vorba Cameliei, şi din schimbul de priviri şi gesturi dintre el si Richie care spuneau <<„-Plecăm?” „-Tu nu vezi ce-i aici? Cum sa plecăm?”>>, din patosul interpretării care creştea de la melodie la melodie, în ciuda căldurii şi a oboselii, din dialogul cu 50.000 de oameni cărora le-ar fi fixat întâlnire şi a doua zi, că cică timp avea… 🙂 S-a vazut din mulţumirile pentru răbdarea cu care au fost aşteptati atâta amar de ani, din regretul care a însoţit cuvintele astea şi din promisiunea făcuta de pe scenă. Recunosc că eu am gandit şi am spus cu voce tare atunci că poate asta zice Jonică în toate oraşele. Şi nu ar fi de mirare. Dar după ce am plecat de acolo şi dupa astea câteva zile nu cred că a zis-o numai la noi, ci vreau să cred că o zice doar in puţine locuri, în cele în care au avut concerte cu adevărat reuşite 🙂 S-a mai văzut din bisul incendiar de o ora bătuta pe muchie, cu finalul electrizant pe o melodie care a făcut istorie şi cu zâmbete, multe zâmbete, care au rămas întipărite pe retina a zeci de mii de oameni…

Dar cel mai bine s-a văzut din reacţiile de după. Ale lor, de pe pagina de Facebook, unde ei îşi pun pe perete câte o (una!) fotografie de la fiecare concert din acest turneu. Prima poză şi comentariul de la ea ne-au plăcut mult. Mult de tot, atât de mult încât am dat like-uri de nu ne mai opream, practic a fost cam câţi spectatori atâtea like-uri 🙂 Iar a doua poză, însoţită de mulţumiri şi promisiuni, ne-a convins, dacă mai aveam îndoieli, că celor de la Bon Jovi chiar le-a plăcut la noi. Numai faptul că a existat a doua poză din România şi a însemnat ceva special. Cum am spus eu şi pe Facebook când am văzut, cu noaptea în cap, a doua poză, e clar că lor le-a plăcut de noi, dar şi nouă de eeeeiiii… 😀 Concert în România, reuşit, incendiar chiar, 50.000 de spectatori, emoţii, extaz, momente de neuitat, şi apoi doua poze, extraordinare, însoţite de cuvinte frumoase, una cu Palatul Parlamentului şi una cu drapelul României, pe o pagină de Facebook cu 13 milioane de aprecieri. Ce-ţi mai poţi dori in plus de la o formaţie care îţi vizitează ţara? 🙂

Da, sunt încântată de concert şi de ce s-a întâmplat după, chiar dacă în a doua privinţă pot părea naivă. Dar nu cred că tot extazul şi toată vâlva s-au întâmplat numai pentru că noi nu avem experienţă în concerte cu nume mari, ci cred că pe scena din Piaţa Constituţiei şi dincolo de ea a fost un cerc care s-a închis perfect: ei au dat mult, au primit mult. Noi am dat mult, am primit mult. Fără legătura cu naţionalitatea, cu experienţa publicului şi cu localizarea pe harta, a iesit un concert extraordinar şi pentru noi şi pentru ei, fără îndoială. Şi asta se putea întâmpla oriunde, dar din fericire s-a întâmplat pe 10 iulie la Bucureşti.

Categorie:

Lucruri simple, oameni frumoşi

Tagged with:

Eu, Brenciu si Terracina

Cred ca de acum stiti cu totii de „mica” 😀 mea obsesie care se numeste Brenciu. Cei mai multi stiti ca imi place, va place si voua, dar nu intelegeti ce vad eu atat de magic la el si la concertele lui. O parte dintre voi, mica, ati indraznit sa ma intrebati, direct, care-i faza cu Brenciu si de unde a inceput ea. Asta am apreciat foarte mult, pentru ca mi s-a dat ocazia sa spun povestea fetei care de cand a fost la Sala Palatului a primit o pereche de ochelari roz si cand i se pare ca ceva e „naspa”, isi pune castile in urechi sau se mai duce la un concert. N-o sa mearga la infinit, dar deocamdata e bine asa 🙂 Altora le-am explicat eu, neintrebata :), sau mai bine zis i-am innebunit, asa ca le multumesc acum ca au avut rabdarea sa ma asculte.

Miresicilor mele, Corinei si Luizei le-am impuiat capul, dar stiu ca m-au inteles (sau macar sper 🙂 ) in nebunia mea. Si le multumesc. Calinei ii multumesc in plus pentru ca ea mi l-a „adus” pe Brenciu si Doinitei, tot in plus, pentru cadoul minunat care a fost excursia la Terracina. Nici Bogdan nu scapa de multumiri, el fiind alaturi de Doinita facatorul de surprize lacrimogene 😛 Si sotului meu trebuie sa-i multumesc, ca m-a rabdat cu atata Brenciu in cap, in casa, in masina, in concerte si in soneriile de pe telefon. Chiar si al lui 😉

Poate pare aiurea ca fac aici pe castigatoarea la Oscar 😀 Nu, n-am castigat nimic, dar in ultimele trei luni am petrecut o perioada frumoasa, de care o sa-mi amintesc cu placere si simt nevoia sa fiu recunoscatoare :). Sa devii fanul cuiva la 30 si ceva de ani si sa te simti iar ca la 20, fara griji si fara bani :P, nu e de ici-colo. La naiba, la treizecisi nici de fumat nu te mai apuci daca nu ai facut-o cand erai (foarte) tanar… 🙂

Si uite asa, in loc sa ma duc dupa U2 la Istanbul, macar, cum mi-as fi dorit anul trecut, m-am dus dupa Brenciu la Terracina. Si am povestit despre asta ca special guest star pe blogul lui Plimbarici, in doua parti. Citire placuta si ne vedem la concerte! La care vreti voi, eu merg acum la (aproape) toate! 🙂

Categorie:

Lucruri simple, oameni frumoşi

Tagged with:

Tanar vreau mereu sa fiu…

Ai, la un moment dat, 15 ani. Esti innebunit dupa muzica, dupa dans, dupa petreceri, asa-zisele bairame, in epoca. Fiecare bairam care “se aude” dintr-un bloc vecin e motiv de stat pe balcon, de ascultat si de banuit cum se distreaza muuulta lume intr-o sufragerie de cativa metri patrati. Si de oftat, normal, ca e sambata si ce n-ai da sa fii si tu la un bairam din asta. Iar cand se aud mai multe muzici din mai multe sufragerii din careul de blocuri vecine totul devine deja dramatic. Te duci in camera ta, dai drumul la casetofonul no-name si asculti muzica pana iti ies ochii din cap. Cam orice. Nu exista pericol de manelizare in anii ‘90, deci n-are ce sa strice.

Dupa aia vin cei 16 ani si cei nebuni si frumosi de dupa: 17, 18… Pana in 20, asa. In care incepi sa mai scapi in cate o discoteca in Regie si mai ales prin excursiile de la mare sau munte, departe de vigilenta parintilor. Ba chiar dai si tu bairamul propriu in sufragerie, bineinteles tot sub ochiul atent al parintilor. Mai ales al tatalui care face misto de cei care au ascuns niscai bautura in lada de la cuier 😀 In fine, sa revenim la muzica. Pasiunea pentru ea, daca nu creste, ramane constanta. Deja vorbim de un alt nivel al contactului cu ea: incepi sa mergi la concerte, intai timid, prin parcuri si alte locuri publice, cum ar fi in fata la CEC (cine naiba ar mai tine azi un concert in fata la CEC? 🙂 ), apoi devii fan al Salii Polivalente. Unde, cu timpul, vedetele autohtone sunt completate de cele internationale, si culmea, pe la jumatatea anilor ’90 vin chiar cei care sunt pe val, desi poate acum e greu de crezut. Cat de tare era sa te duci la concert la Haddaway sau la East17 in perioadele lor de glorie? (nu erai fan Michael Jackson, ce pacat, zici, cu amar si cu mintea de acum). Ce daca n-au ramas in istoria foarte valoroasa a muzicii, cei de varsta mea vor sti intotdeauna despre ce vorbesc, e ceva asa, ce stim numai noi 😛

In toti anii astia nebuni si frumosi prietenul cel mai bun pe nisa asta muzicala este un post de radio, normal. Unul cu delfin, care organizeaza seri in discoteci, gale tot la vestita Polivalenta, ce sa mai, o nebunie. Are topuri muzicale in fiecare sambata si unul anual, foarte, foarte important pentru impatimitii intr-ale hiturilor, cu 100 de pozitii notate constiincios (cu pix, pe hartie!) si pastrate pentru eternitate, are emisiuni cu dedicatii, facute prin scrisori (!) sau prin telefon (fix, normal). Datorita muzicii care este o importanta parte din viata, v-ati dat seama, aparatul de radio nu se inchide la culcare, de teama sa nu apara vreo melodie noua in timp ce dormi, de care sa afli prea tarziu 😉

Sa mai vorbesc de zecile de casete piratate, cumparate de la tarabele vestite de ‘la coloane’, din Romana, sau de la tarabele de la Big ? De blankurile care se umpleau rand pe rand cu selectii sau cu albume intregi, luate de la prieteni, de la rude, cu imprumut? 🙂 Ba chiar si de la un vanzator de casete, care, vazandu-te disperat ca nu gasesti o caseta cu o formatie despre care nu auzise mai nimeni, dar care canta divin pentru gusturile tale, iti imprumuta caseta lui, originala (!!!) si personala (cred ca asta insemna ca ai fata de om de incredere, ca altfel nu-mi explic gestul nici pana in ziua de azi. Fie vorba intre noi, e in top cele mai frumoase intamplari).

Ajungem la anii 2000. Si la cei peste 20 de ani ai tai. Concertele se tin lant si Salii Polivalente i se adauga litoralul. Romanesc, caci pe vremea aia nici nu se stia ca exista hoteluri si pe partea cealalta a marii. Negre. Neptun si Costinesti sunt baza, Olimpul e al serilor de discoteca televizate (nu, nu se numeau inca cluburi), muzica romaneasca e la mare moda, cu toate versurile ei in majoritate stupide si are mare succes, chiar daca azi nu mai recunoaste nimeni asta. Era frumos la mare pe vremea aia… si stiti cum arata discoteca Ring din Costinesti, la un concert Voltaj? Unforgettable… 🙂

Si vine si momentul cand, undeva intre 20 si 30, incepi sa te departezi de toate astea. Adio liceu, chiar si studentie, incepi sa ai probleme seriose: un loc de munca full-time, un credit pentru casa, grija de a cumpara perdele, jaluzele, mobila si alte alea. Incepi sa inlocuiesti bairamele si alte chermeze cu nuntile. Si cu botezurile. Program din ce in ce mai scurt de petrecere, deci… Pana si odata cu luna ta de miere vacantele se transforma in concedii si trebuie gandite si astea cu maxima raspundere. Nimic nu mai e lasat la voia intamplarii, radioul deranjeaza dupa orele petrecute la serviciu, ce sa mai adormi si cu el? Ca sa nu mai vorbesc ca nici la mare nu te mai duci ca sa ai unde sa nu dormi trei zile si trei nopti, ci ca sa stai ca o leguma la soare, sa mananci si sa dormi. Sa iti incarci bateriile, cica. Nimic nu mai e lasat in voia sortii, totul e maturitate, raspundere, responsabilitate. Cu insulele aferente de distractie si relaxare, evident. Mai un concert, dar mai mult pe la Sala Palatului – deh, incepe sa se schimbe registrul, un Tudor Gheorghe, o Cesaria Evora… mai un club… (cam dispare notiunea de discoteca din peisaj). Dar mai rarute, ca n-avem timp asa mult. Responsabilitati, casa, masa, job… am zis deja.

Muzica, insa, nu sta pe loc, si te pierde. Sau o pierzi tu. Si daca incerci sa o regasesti peste o vreme, iti dai seama ca iti este straina. Ca tu ai ramas agatat in alt timp. Ca oricat ai vrea sa te simti sau sa pari de tanar, nu mai poti. Lucrurile alea serioase te-au dus unde ti-e locul, adica la varsta din buletin. Dar iti promiti ca o sa-ti revii, doar ai auzit de atatea ori ca varsta e doar o chestie de perceptie, nu are legatura cu numarul anilor scursi de la inregistrarea certificatului de nastere. Ce daca sunt aproape de 30, daca te chinui un pic te poti simti la 20. Nu-ti pui problema ca 20 ai tai erau in alte timpuri decat cei 20 ai astora micii de acum… Nu te gandesti la asta, vrei din nou inapoi la muzica. O iei treptat, cu amintirile din tinerete. Si te duci sa cumperi bilete la un concert. Stii si tu de cand te duci acolo ca s-ar putea ca, daca vanzatorul este prea tanar, sa se uite ciudat ca ceri bilete la Julio Iglesias. Da, e batran, e trecut, poate, dar tu stii din tinerete, de la o vanzatoare de la magazinul Eva, ca “asta canta de zici ca mangaie”. Si ii si stii toate melodiile in spaniola, pe de rost. Ca doar ai oftat pe ele de n ori. La diferite varste. Si cu gandul la vanzatorul cel tanar te intrebi daca o sa ai curaj sa intrebi, tot atunci, de bilete la Michael Bolton. Pe asta ai plans de-a dreptul, cu sughituri sau cu hohote, mai ales in zilele cu ploaie. Nu poti sa-l ratezi, oricum l-ai ratat prima data cand a venit la tine in tara, ca aveai niste zile de concediu programate demult. Daca vine din nou e un semn ca trebuie sa te duci. Nu mai pierzi nimic, ai zis.

In fine, intri in magazin. Timid, intrebi de bilete la Iglesias. Primesti detaliile. Incerci sa-ti aduni curajul sa intrebi si de Bolton. Dar nu mai e timp. Nici spatiu. Pentru ca un grup de… tineri galagiosi intra chicotind si intreaba de bilete la Bob Sinclair. Tu te uiti ca vitelul la poarta noua. Cine naiba e Bob Sinclair??? Te simti ca dracu: batran, intepenit in timp, cu ani chiar mai multi decat aia din buletin, desi iti promisesesi altceva mai devreme. Astepti sa plece tinerii, spunadu-i vanzatorului care te vede ca mai astepti ceva: “serviti-i pe ei”. Desi ar fi intersant de vazut daca si ei vor arata ca niste vitei daca te vor auzi intreband de Michael Bolton. “E un mos, ma” parca i-ai auzi, “cred ca a si murit”. Taci si astepti. Sa plece ei. Te gandesti “daca ar mai fi venit Depeche Mode, ca si pustii astia trebuie sa fi auzit de ei, as fi cerut bilete mai cu mandrie…” Cumperi totusi biletele la mosii tai, care oricum o sa-ti placa intotdeauna, fara sa te auda tinerii nelinistiti. Si apoi iesi. Si iti suni sotul: “tu stii cine e Bob Sinclair?” “Da, e unu’ pe care il tot dau la radio, daca il auzi il stii”. Nu, nu-l stiu. Adica poate il stiu, dar nu mai conteaza. Tu, care stiai fiecare melodie, indiferent de gen si de artist, de pe ce album e, din ce an, ii vedeai videoclipul de sute de ori, plus alte detalii de neratat, acum nu stii cine e Bob Sinclair. Si afli apoi ca e destul de celebru si te simti si mai prost. Si mai batran. Si te gandesti ca, daca la 20 si un pic de ani te rasfatai cand auzeai ceva Snap spunand “asta e muzica de cand eram eu tanara”, acum iti dai seama ca asta suna tare rau, pentru ca de cand ascultai tu Snap au trecut cel putin 15 ani…

PS- Am fost iar la un concert Voltaj. A fost frumos, putin ca la 20 si mai mult ca la 30… 😉

(mai mult…)

Categorie:

Lucruri simple, oameni frumoşi

Tagged with:

Din 25 martie fac ce-mi spune inima :)

La naiba, am blog. Da, era destinat calatoriilor, dar o sa vina si randul lor. Acum… il folosesc pe post de jurnalul-caiet pe care l-am lasat de izbeliste acum 10 ani. Trebuie sa-mi pastrez amintirile cumva… mai ales cand, de la o varsta, incep sa pretuiasca atat de mult…

Amintirea mea de azi este despre o voce, un om, un spectacol. Asa zice unul din CD-urile lui., nu eu am inventat descrierea.

Da, normal, tot de Horia Brenciu vorbesc Nu mi-am epuizat zambetul tamp de pe fata, nici starea de euforie, nici cuvintele de lauda. Am 20 de ani din nou (sic!), e soare afara, e primavara, iar eu simt toate astea doar pentru ca saptamana trecuta am fost la concertul lui. Cel mai „de suflet” concert la care am fost vreodata. Am trait 3 ore si ceva in alta lume in care m-am simtit fericita. Am uitat total de mine, cea din ultimii ani. Am redevenit eu, cea dinainte, demult , asa cum ma stiam. Am ras, am plans, am cantat, am dansat, mi s-au umflat palmele dupa nicio ora, mi-am adus aminte de copilarie, de adolescenta, de „tonele” de muzica ascultate la magnetofonul tatei, am retrait momente frumoase si am trait stari speciale langa mii de oameni care simteau aceleasi lucruri. Bucuria imensa de a fi acolo. Era ca un vis care nu se dorea sa se termine. Am citit ore intregi comentariile de pe pagina lui de Facebook si de pe blogul lui de dupa concertul asta si niciun cuvant nu pare prea mare pentru el si pentru ce poate sa faca.

Brenciu asta este unul dintre cei mai frumosi oameni pe care i-am vazut, pe cuvantul meu. Mie mi-a placut de el dintotdeauna, deci eram subiectiva oricum, dar nu-l vazusem live. Atata suflet, atata caldura, atata sensibilitate, atata energie si atata prietenie intr-un singur om nu-mi imaginam ca incape. Iar faptul ca poate sa transmita toate astea unor mii de oameni odata nu e de ici-de colo. Da, toti am plecat de acolo incarcati cu cele enumerate mai sus. Si cu convingerea ca asta e abia inceputul. Este momentul lui, nu-l va rata, sunt sigura.

Nici nu are cum; pe cat de fericiti si emotionati eram noi, cei care am fost acolo, pe atat a fost si el. Era emotionat si fericit de nu-si mai incapea in piele. O si merita de altfel. Are o orchestra extraordinara langa el, care ii seamana intru totul, are prieteni multi, unul si unul, care l-au introdus in scena de pe monitoarele Salii Palatului si au cantat cu el, saptamani inainte, „Fac ce-mi spune inima”, isi iubeste tatal din tot sufletul si mai ca nu urla despre asta, tot din suflet scrie si pe blog, are peste 60.000 de prieteni, cum le spune el, pe Facebook, cu care vorbeste in mod constant, de oriunde si oricand, dar mai ales din emisiunile la care se duce, cu laptop cu tot. Are haz, are charisma, are niste videoclipuri minunate si niste melodii la fel. Concertele lui in cluburi sunt renumite, iar din acest concert a facut o piesa de teatru in toata regula, cu decoruri si costume pe masura muzicii lui frumoase. Cum sa nu-l iubesti de mori, vorba lui?

Da, stiu, sunt cam extaziata. Recunosc. Acum si public, si marturisesc ca nu mi se desumflasera palmele si eu m-am dus si am cumparat bilete pentru urmatorul concert, care va fi saptamana viitoare. Caci Horia Brenciu da dependenta, cum mi-a spus cineva 🙂 Acum mi-e si rusine ca n-am stiut mult mai inainte, desi imi aminteam cu drag zilele cand umplea un mall la Neata… Si n-am stiut nici ca, dupa cum spune Andi Moisescu, este pur si simplu cel mai bun.