Nu am fost peste tot încă, dar este pe lista mea…

Posts tagged ‘Euro2016’

De ce mă bucur pentru Portugalia

Păi… nu e greu. Mă bucur pentru bucuria lor, a oamenilor de la capătul celălalt al Europei, oameni pe care aş fi vrut din suflet să-i pot lua acasă când am fost în vizită la ei. Pentru că în Portugalia, mai mult decât în alte părţi, simţi că oamenii fac locurile minunate şi nu invers, simţi că nu contează cât ai, ci cum trăieşti în raport cu asta şi pentru că ei, portughezii, asta ştiu să facă cel mai bine, să se bucure, chiar dacă nu cu artificii costisitoare, ci cu hârtie colorată care le leagă străzile şi casele vechi, cu tencuiala ciobită.

Aşa că mă bucur şi eu acum pentru fiecare om pe care l-am întâlnit, pentru fiecare om care mi-a zâmbit, în metrou, în tramvai şi pe stradă, fără motiv, doar aşa, pentru că privirile ni s-au intretăiat. Pentru primul om care mi-a zâmbit în metrou mă bucur de fapt cel mai tare, pentru că el a fost cel care mi-a spus, prin asta, da, ai ales bine când ai venit aici, o să-ţi placă la noi.

Mă mai bucur pentru Miguel, vânzătorul de la micul bufet cu terasă din Porto, care nu ştia o boabă de engleză, dar care s-a străduit, cu răbdare şi cu un zâmbet până la urechi, să înteleagă ce vreau. Mă bucur şi pentru clienţii lui, nişte localnici care îşi petrec duminicile frumos, într-un fel în care eu nu ştiam că se mai pot petrece duminicile calde, de vară.

Mă bucur pentru bătrânica de la micul magazin ‘de ţară” din Alfama, care mi-a explicat cu foarte mare patos, în portugheză, unde găsesc o minunăţie lisaboneză şi căreia i-am răspuns şi i-am mulţumit în română, pentru că am simţit că nu era loc de engleză între noi şi pentru că limbajul semnelor şi al bunăvoinţei e mai presus de orice nevoie de traducere. Şi pentru muşteriii ei mă bucur, pentru că sunt convinsă că azi au animat micul local ca din alte timpuri vorbind despre Ronaldo şi ai lui, în loc să-şi citească liniştiţi ziarele, cum făceau în acea duminică de august în care le-am admirat eu preocuparea similară locului, ruptă deci şi ea din alte timpuri.

Mă bucur foarte mult pentru doamna de la chioşcul de la metrou, care s-a bucurat şi ea cândva ca un copil de moneda de 1 euro lăsată bacşis, strângând-o la piept şi zâmbind larg, explicându-ne gestul: „My lunch!”. Şi pentru că imaginea ei e una dintre cele mai puternice amintiri despre Portugalia şi oamenii ei.

Mă bucur şi pentru domnul de la acelaşi chioşc, care, văzând ce ne-am cumpărat, ne-a adus muştarul care era în faţa lui şi ne-a îndemnat să-l folosim cu încredere, că el nu mai are nevoie de el.

Mă bucur pentru doamna în vârstă din gara Cais do Sodre, care mi-a atras atenţia, într-o portugheză curată, vorbită pe un ton grav, să am grijă la poşetă şi să nu mai stau aşa aproape de omul care dormea alături, pe bancă. Un „nu se ştie, mamă, e mai bine să te păzeşti” am înţeles din grija ei pentru turista necunoscută care i se ivise în drum.

Mă bucur şi pentru cealaltă doamnă, din aceeaşi gară, care m-a văzut că stau la coada la toaletă cu nişte euro în mână şi m-a îndrumat să iau fise de la un aparat din apropiere înainte să ajung în faţa rândului şi să mă poticnesc acolo că nu ştiu ce să fac cu bancnota aia.

Mă bucur pentru domnul care a venit să ne explice din proprie initiativă că, pentru a lua un autobuz, trebuie să-i facem cu mâna ca să opreasca, că el n-o va face, chiar dacă suntem în staţie. Aha, deci ăsta fusese motivul pentru care trecuseră deja două şi noi rămăseserăm pe loc, uitîndu-ne lung după ele…

Mă bucur pentru muntele de om care s-a întors din drum ca sa ne ajute cu cartela lui de metrou atunci când a văzut că noi avem o problema cu a noastră. Şi eu mă uitam în sus la el şi, deşi eram acolo de vreo câteva zile deja, nu înţelegeam ce senzori au oamenii ăştia de simt de la distanţă nevoia de ajutor a unor străini şi ce îi mână în decizia de a şi face ceva pentru a te scoate din impas.

Mă mai bucur pentru chelnerul de la Trindade, care s-a interesat sincer dacă suntem în regulă într-un moment delicat şi care a venit de câteva ori să se asigure că nu l-am păcălit când i-am spus că totul e ok, să stea liniştit.

Mă bucur pentru chelnerii de la terasa de pe Avenida da Liberdade, care ne-au păstrat la loc sigur punguţa uitată pe un scaun, punguţa cu suveniruri cumpărate cu ultimii bani, în ultimele ore pe care le petrecuserăm în Lisabona.

Mă bucur pentru supraveghetorul de la Muzeul Marinei, care a glumit cu un „Bau!” sugestiv cu adultul care pusese mâna, curios, pe un exponat militar. S-a zâmbit din toate părţile cu ocazia asta, că doar pentru asta nu-şi pusese omul autoritatea de paznic în funcţiune, ca nu cumva să strice zenul turiştilor, chiar şi al celor mai puţin cuminţi.

Mă bucur pentru poliţistul care a răspuns foarte amabil şi oarecum amuzat la întrebarea în legătura cu arma pe care o purta asupra lui şi pentru poliţista care, fiind în calea obiectivului meu foto, s-a retras discret pentru a nu o surprinde în poză, deşi eu mă pregăteam deja să renunţ văzând-o şi ştiind de acasă că nu se fac poze organelor de poliție :D.

Mă bucur pentru vatmanul de pe linia 15 care răspundea întrebărilor turiştilor în legătura cu tramvaiul vechi pe care îl conducea cu mândrie nedisimulată şi care a stins luminile din interior când am ajuns în Praça do Comercio, doar ca să observăm că pe clădirea de lângă noi e un show minunat de culori care spune povestea Portugaliei şi a oamenilor ei.

Mă bucur şi pentru singurii vameşi din aeroport pe care i-am văzut zâmbind vreodată şi mă bucur în mod special pentru cel care întreba toţi turiştii din rand „How are you?”, surprinzând pe toată lumea şi cu întrebarea şi cu tonul lui vesel, neobişnuite într-un astfel de loc.

Mă bucur, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, pentru toţi angajaţii transportului în comun portughez, care sunt acolo să îţi sară în ajutor chiar dacă nu apuci să îl ceri, să te îndrume, să îţi zâmbească, de simţi că ceea ce scrie pe vestele lor, adică „Asistenţă clienţi” e ca un hobby, nu o datorie de serviciu.

Şi de fapt nici nu a fost în sfârşit, pentru că am păstrat cireaşă pe tort filmuleţul viral de azi cu băieţelul portughez pe care nu l-am întâlnit niciodată dar în care am regăsit toată bunăvoinţa şi toate zâmbetele oamenilor pentru care v-am povestit ca m-am bucurat astăzi.

 

 

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: