Plimbările Irinei

Miezul iernei, de Vasile Alecsandri :)

Mi-a tot răsunat în minte un vers dintr-o poezie zilele astea. Mai ales seara, când ieşeam din clădirea în care lucrez (corporatistă, prea înaltă şi prea oţelită, între noi fie vorba, dar na, nu-ţi dori ceva prea mult, că s-ar putea să se-împlinească) şi mă bucuram încercând să trec de zona cu capcane ce se întinde până la metrou  (a se citi încă în şantier, cu gheţuş de la iarnă, cu gropi de la incompetenţă şi insuficient semnalizată, vă las pe voi să ghiciţi de la ce).

Da, am scris bine, mă bucuram. Fără zăpadă n-aş fi făcut decât să bodogănesc, dar cu ea drumul a devenit (culmea!) mai uşor de parcurs. Pentru că îmi place maxim 😀 cum scârtâie zăpada când calci pe ea şi cum străluceşte în bătaia iluminatului stradal.  Ştiu, era de preferat un câmp alb pe care să bată luna, dar asta e, sunt fată de oraş ;)) Şi să nu mă certaţi prea tare, dar eu nu urăsc iarna chiar aşa rău 🙂 Deci drumul meu de acasă la serviciu şi retur, cel puţin, n-a fost chiar o corvoadă, cu tot viscolul, gerul si gheţuşul de rigoare. Bine, sper să reuşesc să stau ca lumea „în două” până dau ghioceii, să nu zic „hop!” de pe acum 🙂

Şi pentru că Bianca m-a inspirat ieri, m-am gândit să vă spun şi eu ce vers mi-a tot umblat prin cap zilele astea. Bineînteles, o să-l postez cu tot cu poezia care-l conţine, ca să nu uitaţi cumva ce vreme e afară 🙂

In păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

.
Fumuri albe se ridica în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşeaza bolta cerului senină
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

.
O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca veşnice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii organe sonoare
Unde crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare.

.
Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un sbor în atmosferă, pe zăpada – nici un pas;
Dar ce văd?… În raza lunii o fantasmă se arată…
E un lup ce se alunga dupa prada-i spăimântată!