Nu am fost peste tot încă, dar este pe lista mea…

Archive for the ‘Statistici sensibile’ Category

37

37 de ani şi nişte idei dezlânate. În stil propriu.

La 37 mi-am făcut damblaua şi din ea am învăţat că atunci când eşti în vacanţă, ziua ta de naştere e doar o altă zi de vacanţă. Şi zilele de vacanţă sunt minunate toate, dar acasă, ziua ta de naştere e deosebită de celelalte, şi pentru tine, şi pentru clişeisticul „cei dragi”. So, a fost frumos de ziua mea in vacanţă, dar mi-a fost dor de casă şi de ziua mea aşa cum am ştiut eu s-o am de nişte ani. Mulţi, deja. Totul se măsoară în mulţi ani, sper că v-aţi obişnuit cu asta. Eu nu, când o spun, o spun tot cu mirare nedisimulată.

La 37, varianta macro, mă uit în urmă cu 10 ani şi zâmbesc, îngăduitor şi nostalgic, la cea care eram atunci, la cea care incepea să simtă deja că timpul trece prea repede, cu bune şi cu rele, cu împliniri şi cu dezamăgiri, dar care era totuşi prea tânără, prea mică, prea plină de speranţă că, totuşi, mai este timp. Este dacă ai minte destulă în cap şi ştii ce să faci cu el. Sau dacă ai noroc. Sau pe amândouă. Au trecut 10 ani şi parcă a trecut o viaţă, departe de ce-mi imaginam atunci. Sunt alt om acum, fără îndoială, şi zâmbesc, îngăduitor şi nostalgic, unei vârste (de) la care mi-ar fi plăcut să fac mai mult si mai bine pentru mine. Dar poate n-a fost să fie.

La 37, tot în macro, mă uit în urmă la mine, cea de acum 20 de ani si râd. Râd de mine şi parcă plâng pentru mine, pentru mintea necoaptă de atunci, dar atât de tânără şi de frumos visătoare. Oho, la 17 ani chiar ai TOATĂ viaţa înainte. Şi clipeşti şi te trezesti cu 20 de ani mai târziu, râzând de tine şi de planurile tale desprinse din minte şi suflet de copil, prea puţin conforme cu realitatea vieţii ce va să vie. Ca în cuvintele pe care le-am citit cam pe la vârsta respectivă şi care mi-au rămas în minte atâta amar de ani, „ce păcat că tinereţea este dată pe mâna copiilor”. Oh, da.

La 37 de ani, frământată probabil de gândurile de mai sus, mi-am imaginat mie urările, speranţele (slabe) şi regretele (puternice) pe melodia asta, dacă tot n-am avut tort pe care să mai scriu sau să desenez una-alta. Şi poate şi pentru că n-am avut lumânări aniversare, am văzut, pentru prima dată în viaţă, licurici. E clar, totuşi, la orice vârstă e un timp pentru prima dată. Şi e clar şi că, aşa cum mi s-a spus printr-un e-mail simpatic, mai tânără decât acum nu voi mai fi niciodată. Da. Cu asta mă împac. Oricum nu am de ales. Am 37. Eu.

PS:

     Those were the days my friend
     We thought they’d never end
     We’d sing and dance forever and a day
     We’d live the life we choose
     We’d fight and never lose
     For we were young and sure to have our way.

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

10x pentru Miresici

După 10 ani şi zeci de mii de cuvinte scrise pe roz, după sute de zile de discuţii serioase, adevărate bucăţi de viaţă împărtăşite cu prea noi, dar atât de surprinzător de dragi şi de calzi prieteni, după zeci de seri întinse până la ore mici cu întâlniri hăhăite sau înlăcrimate, rareori plicticos-liniştite, după nenumărate nopţi pline de small-talk, de drame sau, pur şi simplu, de drag şi prietenie, toate online dar atât de aproape de suflet, după zeci de veşti minunate şi emoţii trăite la maxim aşteptând „DA”-uri, poze cu două liniuţe, scoruri APGAR şi făcând urări de casă nouă, după (prea) multe veşti triste, dar date de femei puternice, care au ştiut să o ia de la capăt în orice condiţii, după zeci de experienţe pe care profesia mea ternă nu mi le-ar fi oferit niciodată ca exerciţiu al maturizării mele, după mii de gânduri îndreptate către oameni pe care nu-i ştiam decât de pe internet, dar pe care îi cunoşteam parcă de o viaţă, după tot atâtea mii de poze pline de culoare şi de zâmbet, în toate lunile şi anotimpurile şi cam în aceleaşi dragi locuri, după zeci de felicitări trimise şi primite, pe ultimele parcă dorindu-mi să le pun în ramă, atât de dragi îmi sunt, după nevisat de multe legături păstrate la zeci, sute şi mii de kilometri cu oameni care mi-au deschis ochii, mintea, sufletul şi cărora le-am mulţumit până acum, din păcate, doar în gând, după câteva (destule 🙂 ) prietenii care ar putea sa dureze o viaţă, că prea s-au arătat frumoase încă din prima clipă, după toate astea, deci, a venit timpul să zic: „Mulţumesc, Miresici, fără tine nu aş fi fost cine sunt astăzi, fără tine nu aş fi avut tot ce am astăzi!”.

logo miresici

35

Mă aşteptam să fie altfel. Să sufăr ca un câine, cum am făcut-o acum 5 ani, la primul meu prag important. Sau mai bine zis traumatizant :D. Să simt iar tristeţea imensă de atunci, regretul, melancolia, frământarea. Uite cât a trecut, uite cât de repede, prea repede.
Am vrut, ca întotdeauna, să marchez momentul, să-i adun pe toţi, să nu trădez tocmai acum propria-mi tradiţie, care ar fi împlinit fix 20 de ani, ani în care nu a existat decât o excepţie, regretabilă la acel moment. Dar nu m-am simţit în stare. Am simţit că mai bine trădez tradiţia decât să mă trădez pe mine. Şi vârsta nouă, mai ales :).
Nu m-am mai agitat. Nu m-am mai pregătit. Nu am mai dat cu ochii pe foc că nu e aia sau ailaltă, ca e sucită sau învârtită. Am stat şi am aşteptat. În linişte. Cu calm, cu neobişnuit de calm şi de cu împăcare pentru mine. M-am trezit la 7 dimineaţa, fără ceas, duminica, şi asta nu că e neobişnuit pentru mine, e pur şi simplu din alt film. Am stat. M-am gândit. Am ascultat. Am vorbit. Am citit. Am scris. M-am bucurat. M-am emoţionat. M-am plimbat. Am admirat. M-am odihnit. Am făcut planuri. M-am bucurat de soare, de flori, de vară, de dimineaţă, de prânz, de după-amiază, de seară, de duminică, de sâmbăta de dinainte şi de lunea minunat de liberă de după. Am fost mult cu mine, de data asta.
Am ajuns la 35. Sunt împăcata, nu e chiar aşa rău cum m-aşteptam. Am crescut mare. Mi-a spus o prietenă azi, cu prefixul următor celui al meu: „Cătă, bucură-te, e încă bine la 35”. Surprinzător, am zis că da, aşa e. Simt asta, incredibil. Am crescut, frate. Dacă aveţi nevoie de un bătrân înţelept, nu e nevoie să scoateţi portofelul să cumpăraţi unul. Sunt aici. Mi-ar fi plăcut să fac voluntariat, dar nici la 35 nu-i târziu, aşa că păstraţi-vă banii :P.

IMG_6549

PS – cât am scris textul ăsta, mi-au trecut prin minte multe cuvinte, urări, sfaturi, declaraţii, gesturi. Aţi fost mulţi în gândul meu. Mulţi, atât de mulţi, că mi-e şi ruşine să recunosc cât de norocoasă sunt că vă am. Sau că v-am avut, cândva, aproape, în atât de mulţi ani. Offline sau online, dupa caz, necaz sau bucurie, că au fost de toate, ca în orice viaţă.

34

Acum câteva săptămâni am respirat cu nesaţ, pe cărări bătute cu amintiri dragi, mirosul salcâmilor în floare. Aproape în fiecare dimineaţă ascult sau aştept, în liniştea verde dimprejurul ferestrelor mele, să apară ea, mierla. În vază am aşezat câteva rămurele de merişor care miros fix ca şi coroniţele mele de sfârşit de an şcolar, de acum mai bine de 20 de ani. Am observat că Bucureştiul e un oraş mai frumos, mai curat, mai strălucitor, că unde nu s-a făcut, se face sau urmează să se faca. E de bine. Şi trandafirii i-am observat, sunt peste tot, sunt mulţi, sunt felurit coloraţi şi frumos mirositori. Iar teii… teii sunt de nepovestit. Tot oraşul miroase a tei de parcă n-ar avea maşini, străzi şi clădiri de beton, ci parcă ar fi un parc imens plin cu tei. Ferestrele nu se mai lasă închise, prea e frumos de ameţitor mirosul de tei, mai ales după ploile de vară.

Iar eu… mă bucur că simt toate astea. E bine 🙂

.IMG_5753

Subţire, de vară…

Vara e anotimpul meu preferat. Luna mai e luna mea preferată. Asta e, nu sunt perfectă :D.
Pe la jumătatea lunii mai, în 2013, era vară. Prilej pentru mine să mă trezesc într-o dimineaţă din dulcele somn de la ora 6, să văd verdele care îmi inunda fereastra şi, de necrezut pentru oricine mă cunoaşte mai bine, să mă facă să mă ridic din pat. Minunata priveliste trebuia completată de multele vrăbii gureşe, dar mai ales de guguştiuc şi de preferata mea, mierla. Aşa că, odată ce am auzit trilurile celei din urmă, tabloul verii a fost complet, că mirosul inconfundabil de dimineaţă proaspătă de vară invadase deja camera (nu, nu locuiesc la o pensiune, dar am noroc de împrejurimi ca ale uneia 🙂 ). Iar eu am revenit la somnul dulce de dimineaţă, nu inainte de a trăi o maximă clipă de fericire, pe care mi-o amintesc zilnic de atunci. Clipa în care am constatat că e abia luna mai şi, încântată peste măsură, m-am întors pe partea cealaltă cu un gând care mai că n-a strigat: „mamă, şi câtă vară mai e!!!”
Deci chiar există fericire în lucrurile simple… de vară… 🙂

image

De an nou. Din nou.

Dupa cum am spus anul trecut cam pe vremea asta, nu anii ne fac viata, ci ceasurile. Clipele. Bune sau rele, conteaza mult, desi n-ai zice cand pierzi un ceas aiurea.

Anii sunt buni insa, tare buni, pentru bilanturi. Pentru contorizari. Pentru statistici. Pentru regrete. Pentru promisiuni. Pentru recapitulari. Pentru planuri. Ei aduna clipele in capitole intregi, pe care le reperam mai usor in timp, cand si cand, daca avem sau ne facem timp sa ne mai oprim.

La sfarsit de an adunam si scadem, inmultim si impartim fapte, vorbe, ganduri, zambete, lucruri facute si mai ales nefacute. Tragem linie si suntem mai mereu nemultumiti. Cele facute, spuse, gandite, zambite ne ies mereu mai putine decat celelalte. Desi poate nu e asa. Dar avem mereu tendinta ca, daca nu s-a intamplat ceva foarte important intr-un an, sa nu punem la socoteala ce a fost mai bun in el. Daca nu a fost cazul de vreunul dintre cele trei ritualuri atat de des pomenite in anii de scoala la orele de literatura romana, adica nastere, nunta, moarte, in proximitatea noastra, nu luam prea tare in seama anul ala. Facem operatiile de sfarsit de an,  dar ne da un an fad, fara evenimente majore, chit ca sunt ele fericite sau din contra. An fad, deci il vom uita repede. Si asa uitam si de clipe…

La inceput de an punem pe liste fapte, imaginam vorbe, ganduri si zambete, planuim zile, saptamani, luni, in detalii care peste un timp ar fi de ras, daca n-ar fi de plans. Dar suntem atat de insufletiti de noua sansa ce ni se da, un an nou, intreg, lung, cu 300 si ceva de zile nou-noute, numai bune de umplut cu planurile, visele si sperantele noastre, incat nu ne mai amintim de ce in anii din urma listele noastre au ramas, in mare parte, doar liste. Nu ne mai pasa de limitari, de neputinte, de lene, de rutina, de ghinion, de nimic din ce nu ne-a lasat in trecut sa ne atingem planurile de an nou. De fiecare an nou. Acum spunem ca e altfel. Am invatat din greseli, avem mai multa experienta, mai multe regrete, mai multi ani, nu putem sa ne mai permitem ratari. De data asta va fi altfel, ne spunem, le spunem, si credem cu tarie in clipa aia in care anii se schimba intre ei, facandu-si loc unul altuia.

Si iar ajungem la clipa… 🙂
Aproape ca o simtim. Si nu ne putem abtine, odata ce e acolo, sa nu speram, sa nu visam, sa nu credem ca la anul, cand bilantul va fi fost din nou facut, vom fi mai multumiti. In clipa aia speram ca nu vom uita de clipe.

Hmmm, poate secunda aia de trecere dintre ani e doar o iluzie, poate e doar un pretext pentru speranta, dar ce ar fi anii fara ea? Cum am sti cand sa regretam, sa multumim, cum am sti cand sa visam si sa (ne) promitem? Oamenii au nevoie de clipa aia care sa le separe anii, chiar au, si mie imi pare tare rau cand o pierd, cand n-o simt… 🙂

33

SUNT într-o continuă aşteptare.
AŞ VREA să treacă timpul mai încet.
PĂSTREZ cu mare drag amintirile adolescenţei mele.
MI-AŞ FI DORIT să fiu mai apropiată de ai mei. Sau ei de mine.
NU ÎMI PLACE când se răsteşte cineva la mine.
MĂ TEM că mâine poate fi mai rău.
ÎMI PARE RĂU pentru fiecare zi pierdută fără rost.
ÎMI PLACE să fie soare când mă trezesc.
NU SUNT o persoană organizată şi asta mă afectează deseori.
DANSEZ cât de des pot, dar prea puţin faţă de cât aş vrea.
CÂNT cel mai des la concerte. Ale altora, desigur.
NICIODATĂ nu mi-aş fi imaginat viaţa mea aşa cum este acum.
RAR ma înşel în privinţa oamenilor.
PLÂNG des. Mereu am facut-o.
SUNT CONFUZĂ în privinţa viitorului meu.
AM NEVOIE de siguranţă şi stabilitate. Şi de un concediu.
AR FI TREBUIT să fiu mai puţin îngăduitoare.
AŞ PUTEA să zic stop.

Mi-a plăcut asta la Cami acum un an şi ceva şi dacă vă întrebaţi de ce a durat atât ca să răspund şi eu provocării,  răspunsul e: „datorită” organizării mele exemplare :).

%d blogeri au apreciat asta: