Plimbările Irinei

După 10 ani şi zeci de mii de cuvinte scrise pe roz, după sute de zile de discuţii serioase, adevărate bucăţi de viaţă împărtăşite cu prea noi, dar atât de surprinzător de dragi şi de calzi prieteni, după zeci de seri întinse până la ore mici cu întâlniri hăhăite sau înlăcrimate, rareori plicticos-liniştite, după nenumărate nopţi pline de small-talk, de drame sau, pur şi simplu, de drag şi prietenie, toate online dar atât de aproape de suflet, după zeci de veşti minunate şi emoţii trăite la maxim aşteptând „DA”-uri, poze cu două liniuţe, scoruri APGAR şi făcând urări de casă nouă, după (prea) multe veşti triste, dar date de femei puternice, care au ştiut să o ia de la capăt în orice condiţii, după zeci de experienţe pe care profesia mea ternă nu mi le-ar fi oferit niciodată ca exerciţiu al maturizării mele, după mii de gânduri îndreptate către oameni pe care nu-i ştiam decât de pe internet, dar pe care îi cunoşteam parcă de o viaţă, după tot atâtea mii de poze pline de culoare şi de zâmbet, în toate lunile şi anotimpurile şi cam în aceleaşi dragi locuri, după zeci de felicitări trimise şi primite, pe ultimele parcă dorindu-mi să le pun în ramă, atât de dragi îmi sunt, după nevisat de multe legături păstrate la zeci, sute şi mii de kilometri cu oameni care mi-au deschis ochii, mintea, sufletul şi cărora le-am mulţumit până acum, din păcate, doar în gând, după câteva (destule 🙂 ) prietenii care ar putea sa dureze o viaţă, că prea s-au arătat frumoase încă din prima clipă, după toate astea, deci, a venit timpul să zic: „Mulţumesc, Miresici, fără tine nu aş fi fost cine sunt astăzi, fără tine nu aş fi avut tot ce am astăzi!”.