Nu am fost peste tot încă, dar este pe lista mea…

Posts tagged ‘varsta’

37

37 de ani şi nişte idei dezlânate. În stil propriu.

La 37 mi-am făcut damblaua şi din ea am învăţat că atunci când eşti în vacanţă, ziua ta de naştere e doar o altă zi de vacanţă. Şi zilele de vacanţă sunt minunate toate, dar acasă, ziua ta de naştere e deosebită de celelalte, şi pentru tine, şi pentru clişeisticul „cei dragi”. So, a fost frumos de ziua mea in vacanţă, dar mi-a fost dor de casă şi de ziua mea aşa cum am ştiut eu s-o am de nişte ani. Mulţi, deja. Totul se măsoară în mulţi ani, sper că v-aţi obişnuit cu asta. Eu nu, când o spun, o spun tot cu mirare nedisimulată.

La 37, varianta macro, mă uit în urmă cu 10 ani şi zâmbesc, îngăduitor şi nostalgic, la cea care eram atunci, la cea care incepea să simtă deja că timpul trece prea repede, cu bune şi cu rele, cu împliniri şi cu dezamăgiri, dar care era totuşi prea tânără, prea mică, prea plină de speranţă că, totuşi, mai este timp. Este dacă ai minte destulă în cap şi ştii ce să faci cu el. Sau dacă ai noroc. Sau pe amândouă. Au trecut 10 ani şi parcă a trecut o viaţă, departe de ce-mi imaginam atunci. Sunt alt om acum, fără îndoială, şi zâmbesc, îngăduitor şi nostalgic, unei vârste (de) la care mi-ar fi plăcut să fac mai mult si mai bine pentru mine. Dar poate n-a fost să fie.

La 37, tot în macro, mă uit în urmă la mine, cea de acum 20 de ani si râd. Râd de mine şi parcă plâng pentru mine, pentru mintea necoaptă de atunci, dar atât de tânără şi de frumos visătoare. Oho, la 17 ani chiar ai TOATĂ viaţa înainte. Şi clipeşti şi te trezesti cu 20 de ani mai târziu, râzând de tine şi de planurile tale desprinse din minte şi suflet de copil, prea puţin conforme cu realitatea vieţii ce va să vie. Ca în cuvintele pe care le-am citit cam pe la vârsta respectivă şi care mi-au rămas în minte atâta amar de ani, „ce păcat că tinereţea este dată pe mâna copiilor”. Oh, da.

La 37 de ani, frământată probabil de gândurile de mai sus, mi-am imaginat mie urările, speranţele (slabe) şi regretele (puternice) pe melodia asta, dacă tot n-am avut tort pe care să mai scriu sau să desenez una-alta. Şi poate şi pentru că n-am avut lumânări aniversare, am văzut, pentru prima dată în viaţă, licurici. E clar, totuşi, la orice vârstă e un timp pentru prima dată. Şi e clar şi că, aşa cum mi s-a spus printr-un e-mail simpatic, mai tânără decât acum nu voi mai fi niciodată. Da. Cu asta mă împac. Oricum nu am de ales. Am 37. Eu.

PS:

     Those were the days my friend
     We thought they’d never end
     We’d sing and dance forever and a day
     We’d live the life we choose
     We’d fight and never lose
     For we were young and sure to have our way.

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

36

La 36 nu am inspiraţie şi nici timp de gânduri multe de aşternut aici, pentru posteritate. Am doar, cum spune şi fotografia, mulţi ani de experienţă :D. Şi ştiu că mai am de căscat ochii şi urechile, pentru ca tot ce urmează să nu treacă în van.

Ba nu, sunt nedreaptă. Am şi toţi oamenii întălniţi în toţi anii ăştia. Câştigaţi, mai bine zis. Şi rămaşi aici, într-un fel sau altul. Ca şi anul trecut, mă simt norocoasă.

IMG_1199a

35

Mă aşteptam să fie altfel. Să sufăr ca un câine, cum am făcut-o acum 5 ani, la primul meu prag important. Sau mai bine zis traumatizant :D. Să simt iar tristeţea imensă de atunci, regretul, melancolia, frământarea. Uite cât a trecut, uite cât de repede, prea repede.
Am vrut, ca întotdeauna, să marchez momentul, să-i adun pe toţi, să nu trădez tocmai acum propria-mi tradiţie, care ar fi împlinit fix 20 de ani, ani în care nu a existat decât o excepţie, regretabilă la acel moment. Dar nu m-am simţit în stare. Am simţit că mai bine trădez tradiţia decât să mă trădez pe mine. Şi vârsta nouă, mai ales :).
Nu m-am mai agitat. Nu m-am mai pregătit. Nu am mai dat cu ochii pe foc că nu e aia sau ailaltă, ca e sucită sau învârtită. Am stat şi am aşteptat. În linişte. Cu calm, cu neobişnuit de calm şi de cu împăcare pentru mine. M-am trezit la 7 dimineaţa, fără ceas, duminica, şi asta nu că e neobişnuit pentru mine, e pur şi simplu din alt film. Am stat. M-am gândit. Am ascultat. Am vorbit. Am citit. Am scris. M-am bucurat. M-am emoţionat. M-am plimbat. Am admirat. M-am odihnit. Am făcut planuri. M-am bucurat de soare, de flori, de vară, de dimineaţă, de prânz, de după-amiază, de seară, de duminică, de sâmbăta de dinainte şi de lunea minunat de liberă de după. Am fost mult cu mine, de data asta.
Am ajuns la 35. Sunt împăcata, nu e chiar aşa rău cum m-aşteptam. Am crescut mare. Mi-a spus o prietenă azi, cu prefixul următor celui al meu: „Cătă, bucură-te, e încă bine la 35”. Surprinzător, am zis că da, aşa e. Simt asta, incredibil. Am crescut, frate. Dacă aveţi nevoie de un bătrân înţelept, nu e nevoie să scoateţi portofelul să cumpăraţi unul. Sunt aici. Mi-ar fi plăcut să fac voluntariat, dar nici la 35 nu-i târziu, aşa că păstraţi-vă banii :P.

IMG_6549

PS – cât am scris textul ăsta, mi-au trecut prin minte multe cuvinte, urări, sfaturi, declaraţii, gesturi. Aţi fost mulţi în gândul meu. Mulţi, atât de mulţi, că mi-e şi ruşine să recunosc cât de norocoasă sunt că vă am. Sau că v-am avut, cândva, aproape, în atât de mulţi ani. Offline sau online, dupa caz, necaz sau bucurie, că au fost de toate, ca în orice viaţă.

34

Acum câteva săptămâni am respirat cu nesaţ, pe cărări bătute cu amintiri dragi, mirosul salcâmilor în floare. Aproape în fiecare dimineaţă ascult sau aştept, în liniştea verde dimprejurul ferestrelor mele, să apară ea, mierla. În vază am aşezat câteva rămurele de merişor care miros fix ca şi coroniţele mele de sfârşit de an şcolar, de acum mai bine de 20 de ani. Am observat că Bucureştiul e un oraş mai frumos, mai curat, mai strălucitor, că unde nu s-a făcut, se face sau urmează să se faca. E de bine. Şi trandafirii i-am observat, sunt peste tot, sunt mulţi, sunt felurit coloraţi şi frumos mirositori. Iar teii… teii sunt de nepovestit. Tot oraşul miroase a tei de parcă n-ar avea maşini, străzi şi clădiri de beton, ci parcă ar fi un parc imens plin cu tei. Ferestrele nu se mai lasă închise, prea e frumos de ameţitor mirosul de tei, mai ales după ploile de vară.

Iar eu… mă bucur că simt toate astea. E bine 🙂

.IMG_5753

33

SUNT într-o continuă aşteptare.
AŞ VREA să treacă timpul mai încet.
PĂSTREZ cu mare drag amintirile adolescenţei mele.
MI-AŞ FI DORIT să fiu mai apropiată de ai mei. Sau ei de mine.
NU ÎMI PLACE când se răsteşte cineva la mine.
MĂ TEM că mâine poate fi mai rău.
ÎMI PARE RĂU pentru fiecare zi pierdută fără rost.
ÎMI PLACE să fie soare când mă trezesc.
NU SUNT o persoană organizată şi asta mă afectează deseori.
DANSEZ cât de des pot, dar prea puţin faţă de cât aş vrea.
CÂNT cel mai des la concerte. Ale altora, desigur.
NICIODATĂ nu mi-aş fi imaginat viaţa mea aşa cum este acum.
RAR ma înşel în privinţa oamenilor.
PLÂNG des. Mereu am facut-o.
SUNT CONFUZĂ în privinţa viitorului meu.
AM NEVOIE de siguranţă şi stabilitate. Şi de un concediu.
AR FI TREBUIT să fiu mai puţin îngăduitoare.
AŞ PUTEA să zic stop.

Mi-a plăcut asta la Cami acum un an şi ceva şi dacă vă întrebaţi de ce a durat atât ca să răspund şi eu provocării,  răspunsul e: „datorită” organizării mele exemplare :).

32

Desi nu m-am obisnuit inca, de doi ani, ca da, despre mine vorbesc atunci cand declar o varsta care incepe cu alta cifra decat 2, anul asta sunt multumita, o sa-mi declar varsta fara deja intrata in reflex strambatura acra. Cred ca e si ultimul 🙂

Imi place cum suna 32, desi in ziua in care i-am implinit am constatat, destul de panicata, ca acum 18 ani incepeam procedurile pentru a avea primul buletin de identitate, deci aveam 14 ani,  si ca in alti 18 o sa am 50. Iar din momentul ala singura mea speranta, cam slaba insa, este ca aia 18 care urmeaza sa nu treaca la fel de repede ca ailalti 18 care nu stiu cand naiba s-au dus…

%d blogeri au apreciat asta: