Nu am fost peste tot încă, dar este pe lista mea…

Păi… nu e greu. Mă bucur pentru bucuria lor, a oamenilor de la capătul celălalt al Europei, oameni pe care aş fi vrut din suflet să-i pot lua acasă când am fost în vizită la ei. Pentru că în Portugalia, mai mult decât în alte părţi, simţi că oamenii fac locurile minunate şi nu invers, simţi că nu contează cât ai, ci cum trăieşti în raport cu asta şi pentru că ei, portughezii, asta ştiu să facă cel mai bine, să se bucure, chiar dacă nu cu artificii costisitoare, ci cu hârtie colorată care le leagă străzile şi casele vechi, cu tencuiala ciobită.

Aşa că mă bucur şi eu acum pentru fiecare om pe care l-am întâlnit, pentru fiecare om care mi-a zâmbit, în metrou, în tramvai şi pe stradă, fără motiv, doar aşa, pentru că privirile ni s-au intretăiat. Pentru primul om care mi-a zâmbit în metrou mă bucur de fapt cel mai tare, pentru că el a fost cel care mi-a spus, prin asta, da, ai ales bine când ai venit aici, o să-ţi placă la noi.

Mă mai bucur pentru Miguel, vânzătorul de la micul bufet cu terasă din Porto, care nu ştia o boabă de engleză, dar care s-a străduit, cu răbdare şi cu un zâmbet până la urechi, să înteleagă ce vreau. Mă bucur şi pentru clienţii lui, nişte localnici care îşi petrec duminicile frumos, într-un fel în care eu nu ştiam că se mai pot petrece duminicile calde, de vară.

Mă bucur pentru bătrânica de la micul magazin ‘de ţară” din Alfama, care mi-a explicat cu foarte mare patos, în portugheză, unde găsesc o minunăţie lisaboneză şi căreia i-am răspuns şi i-am mulţumit în română, pentru că am simţit că nu era loc de engleză între noi şi pentru că limbajul semnelor şi al bunăvoinţei e mai presus de orice nevoie de traducere. Şi pentru muşteriii ei mă bucur, pentru că sunt convinsă că azi au animat micul local ca din alte timpuri vorbind despre Ronaldo şi ai lui, în loc să-şi citească liniştiţi ziarele, cum făceau în acea duminică de august în care le-am admirat eu preocuparea similară locului, ruptă deci şi ea din alte timpuri.

Mă bucur foarte mult pentru doamna de la chioşcul de la metrou, care s-a bucurat şi ea cândva ca un copil de moneda de 1 euro lăsată bacşis, strângând-o la piept şi zâmbind larg, explicându-ne gestul: „My lunch!”. Şi pentru că imaginea ei e una dintre cele mai puternice amintiri despre Portugalia şi oamenii ei.

Mă bucur şi pentru domnul de la acelaşi chioşc, care, văzând ce ne-am cumpărat, ne-a adus muştarul care era în faţa lui şi ne-a îndemnat să-l folosim cu încredere, că el nu mai are nevoie de el.

Mă bucur pentru doamna în vârstă din gara Cais do Sodre, care mi-a atras atenţia, într-o portugheză curată, vorbită pe un ton grav, să am grijă la poşetă şi să nu mai stau aşa aproape de omul care dormea alături, pe bancă. Un „nu se ştie, mamă, e mai bine să te păzeşti” am înţeles din grija ei pentru turista necunoscută care i se ivise în drum.

Mă bucur şi pentru cealaltă doamnă, din aceeaşi gară, care m-a văzut că stau la coada la toaletă cu nişte euro în mână şi m-a îndrumat să iau fise de la un aparat din apropiere înainte să ajung în faţa rândului şi să mă poticnesc acolo că nu ştiu ce să fac cu bancnota aia.

Mă bucur pentru domnul care a venit să ne explice din proprie initiativă că, pentru a lua un autobuz, trebuie să-i facem cu mâna ca să opreasca, că el n-o va face, chiar dacă suntem în staţie. Aha, deci ăsta fusese motivul pentru care trecuseră deja două şi noi rămăseserăm pe loc, uitîndu-ne lung după ele…

Mă bucur pentru muntele de om care s-a întors din drum ca sa ne ajute cu cartela lui de metrou atunci când a văzut că noi avem o problema cu a noastră. Şi eu mă uitam în sus la el şi, deşi eram acolo de vreo câteva zile deja, nu înţelegeam ce senzori au oamenii ăştia de simt de la distanţă nevoia de ajutor a unor străini şi ce îi mână în decizia de a şi face ceva pentru a te scoate din impas.

Mă mai bucur pentru chelnerul de la Trindade, care s-a interesat sincer dacă suntem în regulă într-un moment delicat şi care a venit de câteva ori să se asigure că nu l-am păcălit când i-am spus că totul e ok, să stea liniştit.

Mă bucur pentru chelnerii de la terasa de pe Avenida da Liberdade, care ne-au păstrat la loc sigur punguţa uitată pe un scaun, punguţa cu suveniruri cumpărate cu ultimii bani, în ultimele ore pe care le petrecuserăm în Lisabona.

Mă bucur pentru supraveghetorul de la Muzeul Marinei, care a glumit cu un „Bau!” sugestiv cu adultul care pusese mâna, curios, pe un exponat militar. S-a zâmbit din toate părţile cu ocazia asta, că doar pentru asta nu-şi pusese omul autoritatea de paznic în funcţiune, ca nu cumva să strice zenul turiştilor, chiar şi al celor mai puţin cuminţi.

Mă bucur pentru poliţistul care a răspuns foarte amabil şi oarecum amuzat la întrebarea în legătura cu arma pe care o purta asupra lui şi pentru poliţista care, fiind în calea obiectivului meu foto, s-a retras discret pentru a nu o surprinde în poză, deşi eu mă pregăteam deja să renunţ văzând-o şi ştiind de acasă că nu se fac poze organelor de poliție😀.

Mă bucur pentru vatmanul de pe linia 15 care răspundea întrebărilor turiştilor în legătura cu tramvaiul vechi pe care îl conducea cu mândrie nedisimulată şi care a stins luminile din interior când am ajuns în Praça do Comercio, doar ca să observăm că pe clădirea de lângă noi e un show minunat de culori care spune povestea Portugaliei şi a oamenilor ei.

Mă bucur şi pentru singurii vameşi din aeroport pe care i-am văzut zâmbind vreodată şi mă bucur în mod special pentru cel care întreba toţi turiştii din rand „How are you?”, surprinzând pe toată lumea şi cu întrebarea şi cu tonul lui vesel, neobişnuite într-un astfel de loc.

Mă bucur, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, pentru toţi angajaţii transportului în comun portughez, care sunt acolo să îţi sară în ajutor chiar dacă nu apuci să îl ceri, să te îndrume, să îţi zâmbească, de simţi că ceea ce scrie pe vestele lor, adică „Asistenţă clienţi” e ca un hobby, nu o datorie de serviciu.

Şi de fapt nici nu a fost în sfârşit, pentru că am păstrat cireaşă pe tort filmuleţul viral de azi cu băieţelul portughez pe care nu l-am întâlnit niciodată dar în care am regăsit toată bunăvoinţa şi toate zâmbetele oamenilor pentru care v-am povestit ca m-am bucurat astăzi.

 

 

37

37 de ani şi nişte idei dezlânate. În stil propriu.

La 37 mi-am făcut damblaua şi din ea am învăţat că atunci când eşti în vacanţă, ziua ta de naştere e doar o altă zi de vacanţă. Şi zilele de vacanţă sunt minunate toate, dar acasă, ziua ta de naştere e deosebită de celelalte, şi pentru tine, şi pentru clişeisticul „cei dragi”. So, a fost frumos de ziua mea in vacanţă, dar mi-a fost dor de casă şi de ziua mea aşa cum am ştiut eu s-o am de nişte ani. Mulţi, deja. Totul se măsoară în mulţi ani, sper că v-aţi obişnuit cu asta. Eu nu, când o spun, o spun tot cu mirare nedisimulată.

La 37, varianta macro, mă uit în urmă cu 10 ani şi zâmbesc, îngăduitor şi nostalgic, la cea care eram atunci, la cea care incepea să simtă deja că timpul trece prea repede, cu bune şi cu rele, cu împliniri şi cu dezamăgiri, dar care era totuşi prea tânără, prea mică, prea plină de speranţă că, totuşi, mai este timp. Este dacă ai minte destulă în cap şi ştii ce să faci cu el. Sau dacă ai noroc. Sau pe amândouă. Au trecut 10 ani şi parcă a trecut o viaţă, departe de ce-mi imaginam atunci. Sunt alt om acum, fără îndoială, şi zâmbesc, îngăduitor şi nostalgic, unei vârste (de) la care mi-ar fi plăcut să fac mai mult si mai bine pentru mine. Dar poate n-a fost să fie.

La 37, tot în macro, mă uit în urmă la mine, cea de acum 20 de ani si râd. Râd de mine şi parcă plâng pentru mine, pentru mintea necoaptă de atunci, dar atât de tânără şi de frumos visătoare. Oho, la 17 ani chiar ai TOATĂ viaţa înainte. Şi clipeşti şi te trezesti cu 20 de ani mai târziu, râzând de tine şi de planurile tale desprinse din minte şi suflet de copil, prea puţin conforme cu realitatea vieţii ce va să vie. Ca în cuvintele pe care le-am citit cam pe la vârsta respectivă şi care mi-au rămas în minte atâta amar de ani, „ce păcat că tinereţea este dată pe mâna copiilor”. Oh, da.

La 37 de ani, frământată probabil de gândurile de mai sus, mi-am imaginat mie urările, speranţele (slabe) şi regretele (puternice) pe melodia asta, dacă tot n-am avut tort pe care să mai scriu sau să desenez una-alta. Şi poate şi pentru că n-am avut lumânări aniversare, am văzut, pentru prima dată în viaţă, licurici. E clar, totuşi, la orice vârstă e un timp pentru prima dată. Şi e clar şi că, aşa cum mi s-a spus printr-un e-mail simpatic, mai tânără decât acum nu voi mai fi niciodată. Da. Cu asta mă împac. Oricum nu am de ales. Am 37. Eu.

PS:

     Those were the days my friend
     We thought they’d never end
     We’d sing and dance forever and a day
     We’d live the life we choose
     We’d fight and never lose
     For we were young and sure to have our way.

 

 

 

 

 

 

36

La 36 nu am inspiraţie şi nici timp de gânduri multe de aşternut aici, pentru posteritate. Am doar, cum spune şi fotografia, mulţi ani de experienţă😀. Şi ştiu că mai am de căscat ochii şi urechile, pentru ca tot ce urmează să nu treacă în van.

Ba nu, sunt nedreaptă. Am şi toţi oamenii întălniţi în toţi anii ăştia. Câştigaţi, mai bine zis. Şi rămaşi aici, într-un fel sau altul. Ca şi anul trecut, mă simt norocoasă.

IMG_1199a

10x pentru Miresici

După 10 ani şi zeci de mii de cuvinte scrise pe roz, după sute de zile de discuţii serioase, adevărate bucăţi de viaţă împărtăşite cu prea noi, dar atât de surprinzător de dragi şi de calzi prieteni, după zeci de seri întinse până la ore mici cu întâlniri hăhăite sau înlăcrimate, rareori plicticos-liniştite, după nenumărate nopţi pline de small-talk, de drame sau, pur şi simplu, de drag şi prietenie, toate online dar atât de aproape de suflet, după zeci de veşti minunate şi emoţii trăite la maxim aşteptând „DA”-uri, poze cu două liniuţe, scoruri APGAR şi făcând urări de casă nouă, după (prea) multe veşti triste, dar date de femei puternice, care au ştiut să o ia de la capăt în orice condiţii, după zeci de experienţe pe care profesia mea ternă nu mi le-ar fi oferit niciodată ca exerciţiu al maturizării mele, după mii de gânduri îndreptate către oameni pe care nu-i ştiam decât de pe internet, dar pe care îi cunoşteam parcă de o viaţă, după tot atâtea mii de poze pline de culoare şi de zâmbet, în toate lunile şi anotimpurile şi cam în aceleaşi dragi locuri, după zeci de felicitări trimise şi primite, pe ultimele parcă dorindu-mi să le pun în ramă, atât de dragi îmi sunt, după nevisat de multe legături păstrate la zeci, sute şi mii de kilometri cu oameni care mi-au deschis ochii, mintea, sufletul şi cărora le-am mulţumit până acum, din păcate, doar în gând, după câteva (destule🙂 ) prietenii care ar putea sa dureze o viaţă, că prea s-au arătat frumoase încă din prima clipă, după toate astea, deci, a venit timpul să zic: „Mulţumesc, Miresici, fără tine nu aş fi fost cine sunt astăzi, fără tine nu aş fi avut mult din ce am astăzi!”.

logo miresici

35

Mă aşteptam să fie altfel. Să sufăr ca un câine, cum am făcut-o acum 5 ani, la primul meu prag important. Sau mai bine zis traumatizant😀. Să simt iar tristeţea imensă de atunci, regretul, melancolia, frământarea. Uite cât a trecut, uite cât de repede, prea repede.
Am vrut, ca întotdeauna, să marchez momentul, să-i adun pe toţi, să nu trădez tocmai acum propria-mi tradiţie, care ar fi împlinit fix 20 de ani, ani în care nu a existat decât o excepţie, regretabilă la acel moment. Dar nu m-am simţit în stare. Am simţit că mai bine trădez tradiţia decât să mă trădez pe mine. Şi vârsta nouă, mai ales🙂.
Nu m-am mai agitat. Nu m-am mai pregătit. Nu am mai dat cu ochii pe foc că nu e aia sau ailaltă, ca e sucită sau învârtită. Am stat şi am aşteptat. În linişte. Cu calm, cu neobişnuit de calm şi de cu împăcare pentru mine. M-am trezit la 7 dimineaţa, fără ceas, duminica, şi asta nu că e neobişnuit pentru mine, e pur şi simplu din alt film. Am stat. M-am gândit. Am ascultat. Am vorbit. Am citit. Am scris. M-am bucurat. M-am emoţionat. M-am plimbat. Am admirat. M-am odihnit. Am făcut planuri. M-am bucurat de soare, de flori, de vară, de dimineaţă, de prânz, de după-amiază, de seară, de duminică, de sâmbăta de dinainte şi de lunea minunat de liberă de după. Am fost mult cu mine, de data asta.
Am ajuns la 35. Sunt împăcata, nu e chiar aşa rău cum m-aşteptam. Am crescut mare. Mi-a spus o prietenă azi, cu prefixul următor celui al meu: „Cătă, bucură-te, e încă bine la 35”. Surprinzător, am zis că da, aşa e. Simt asta, incredibil. Am crescut, frate. Dacă aveţi nevoie de un bătrân înţelept, nu e nevoie să scoateţi portofelul să cumpăraţi unul. Sunt aici. Mi-ar fi plăcut să fac voluntariat, dar nici la 35 nu-i târziu, aşa că păstraţi-vă banii😛.

IMG_6549

PS – cât am scris textul ăsta, mi-au trecut prin minte multe cuvinte, urări, sfaturi, declaraţii, gesturi. Aţi fost mulţi în gândul meu. Mulţi, atât de mulţi, că mi-e şi ruşine să recunosc cât de norocoasă sunt că vă am. Sau că v-am avut, cândva, aproape, în atât de mulţi ani. Offline sau online, dupa caz, necaz sau bucurie, că au fost de toate, ca în orice viaţă.

Am văzut cetatea Rupea, pentru prima dată, acum 10 ani. Era iarnă şi ruinele ei uitate şi de oameni şi de Dumnezeu păreau din altă lume. Erau, ce-i drept, din altă lume, una cu iz medieval, dar urmele acelei lumi fuseseră lăsate de izbelişte, într-o ruină cruntă şi pradă buruienilor. Care acum şedeau cuminţi sub zăpadă, dar aveam să le revedem în toată splendoarea lor peste alţi trei ani, când am revenit pe timp de vară. Domnul care ne-a prezentat cetatea, un profesor de istorie, din câte îmi amintesc, mi-a dat impresia că nu întâmpina prea mulţi vizitatori (sau păream noi prea interesaţi de bietele ruine!), din vreme ce aproape o oră ne-a povestit, ne-a arătat şi ne-a explicat cu atâta dăruire despre Rupea, încât cu ochii minţii am văzut o mândreţe de cetate în locul tristelor ruine. Personal, eram oricum fascinată de ruinele acelea abandonate pe care le vedeam la fiecare drum către Sighişoara mea, aşa că domnul profesor parcă m-a facut s-o îndrăgesc şi mai mult🙂.  De atunci, mai intens, de fiecare dată când îi vedeam silueta tristă şi incompletă pe dealul Cohalmului, mi se strângea sufletul şi bodogăneam măcar în gând, măcar puţin, ghinionul ei de a exista într-o ţară care, în loc să o şlefuiască şi s-o aibă în grijă ca pe o bijuterie de preţ, a abandonat-o fără milă. De-ale mele…

Rupea in ruina

Rupea în ruină, 2006

Rupea în ruină

Rupea în ruină, 2006

Rupea în ruină

Rupea în ruină, 2006

Rupea în ruină, 2006

Rupea în ruină, 2006

Rupea in ruina

Rupea în ruină, 2006

Cu timpul, m-am resemnat că am cunoscut Rupea ca pe o ruină şi că aşa va rămâne. Nu aveam pentru ea niciun vis realizabil şi niciun dram de speranţă. O vedeam, oftam, mergeam mai departe, spre destinaţii mai norocoase cu oamenii lor… Se pare, însă, că mai sunt şi speranţe în Romania… Căci, de curând, trecând pe drumul nostru drag dinspre Bucureşti spre Sighişoara, via Braşov, la ceas de seară, pur şi simplu am sărit din scaunul maşinii (noroc cu centura :P) când am văzut, pe un deal, o mândreţe de cetate luminată din toate unghiurile, împresurată de alei cu felinare care urcau chiar din şosea, parcă, până pe deal. Nu ştiam unde sunt şi nici ce văd şi când mi-am dat seama că e Rupea, pur şi simplu am fost gâtuită de emoţie. Nu-mi venea să-mi cred ochilor şi abia la câteva minute, după ce n-am mai văzut nici măcar un colţisor din ea, mi-am dat seama, cu părere de rău, că nu-i făcusem nicio poză…  Dar eram fericită că unul dintre locurile mele preferate strălucea aşa de tare, după atâta amar de ani, şi încă în puterea nopţii…

La drumul de întors nici nu încăpea vorba că nu vom opri la Rupea. Eram nerăbdatoare să văd ce se ascunde sub zidurile proaspăt înălţate şi speram să-l reîntâlnesc pe domnul acela iubitor de istorie, care cu atâta pasiune ne vorbise cu ani în urmă despre mândreţea de cetate. N-a fost să fie, însă; după drumul proaspăt asfaltat şi după ce am lăsat maşina în imensa parcare de lângă cetate, am găsit porţile încuiate. Cetatea urma a se deschide pentru public într-o lună, aşa că nu ne-a rămas decât să admiram pe dinafara zidurile proaspăt ridicate, turnurile reconstruite, imensa parcare, centrul de informare turistică şi drumurile de acces, asfaltate şi luminate, care nu au nicio legătură cu o cetate ţărănească, dar ajută turiştii de secol XXI să găsească mai repede calea spre trecutul care sper eu să se regăsească dupa zidurile proaspete.

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Încep să fiu şi eu mulţumită, România se scutură parcă de praf, măcar pe ici, pe colo…

Rupea pe Flickr

34

Acum câteva săptămâni am respirat cu nesaţ, pe cărări bătute cu amintiri dragi, mirosul salcâmilor în floare. Aproape în fiecare dimineaţă ascult sau aştept, în liniştea verde dimprejurul ferestrelor mele, să apară ea, mierla. În vază am aşezat câteva rămurele de merişor care miros fix ca şi coroniţele mele de sfârşit de an şcolar, de acum mai bine de 20 de ani. Am observat că Bucureştiul e un oraş mai frumos, mai curat, mai strălucitor, că unde nu s-a făcut, se face sau urmează să se faca. E de bine. Şi trandafirii i-am observat, sunt peste tot, sunt mulţi, sunt felurit coloraţi şi frumos mirositori. Iar teii… teii sunt de nepovestit. Tot oraşul miroase a tei de parcă n-ar avea maşini, străzi şi clădiri de beton, ci parcă ar fi un parc imens plin cu tei. Ferestrele nu se mai lasă închise, prea e frumos de ameţitor mirosul de tei, mai ales după ploile de vară.

Iar eu… mă bucur că simt toate astea. E bine🙂

.IMG_5753

%d blogeri au apreciat asta: