Plimbările Irinei

E un număr cu soț şi ne place, după cum am mai spus. Numerele cu soț sunt rotunde, pufoase, netede, fără colțuri. Şi speri să fie aşa şi viața de pe lângă ele. Până atunci, cam astea sunt gândurile, viața mai aşteaptă puțin. 

Ce mult a trecut, dar mai e timp.

Ce mult se schimbă oamenii, dar unii răman la fel. Şi acolo.

Ce puțini, dar buni. Sunt şi mulți câteodată, dar suntem cam toți ocupați cu viața.

Ce frumos era, vrem înapoi. Ba nu, înainte, dar tot cu frumos. Minte ar fi acum, de ce nu o fi fost mai demult?

Ce multă dezamăgire şi câtă răbdare. Oare unde e limita, vine uneori întrebarea.

Cât suflet atunci şi câtă renunțare acum. Timpul ne schimbă pe toți. Sau viața.

Câte vise şi câte cioburi. Chiar praf şi pulbere, pe alocuri, prin părțile esențiale.

Cât chef de vorbă şi căte tăceri. Impuse. Vaietele nu sunt permise, oamenii nu ştiu ce să facă cu ele.

Cât de tineri eram, dar nici acum nu suntem bătrâni. În zilele mai optimiste.

Câte zâmbete şi câte lacrimi. N-am fi noi altfel.

Cât regret şi câte planuri. Viitoarele cioburi, probabil.

Ce mult contează toate şi cât de lipsite de importanță sunt cele mai multe.

Câtă neputință şi totuşi câtă forță. De unde rămâne o enigmă. 

Cât de mult ştim şi cât mai avem de învățat. În fiecare zi.

Câtă disperare şi totuşi speranță. Şi în cea mai adâncă disperare există speranță. Cred. Trebuie.