Mă mai intreabă lumea, incă, cum a fost la Bon Jovi. Şi de ce n-am scris pe blog, dacă mi-a plăcut aşa mult cum declar când răspund. Aşa că zic să nu ratez să povestesc şi eu cum mi se păru, pentru cine nu m-a auzit live, chiar dacă a şaptea zi după Scripturi 🙂
Am fost la Bon Jovi fără sa fiu fan. Ca o paranteză, am citit pe un blog comentariul unei fete care era suparată pe publicul-„faună” de la Bon Jovi, că nu a fost ca la AC/DC, format numai din rockeri adevăraţi. Mda… asta era şi normal, până şi eu, ca o profană în ale rockului i-aş fi putut spune că între Bon Jovi si AC/DC sunt nişte diferenţe care se vor reflecta şi în public. Dar ştiu deja, de când eram foarte mică, că nu trebuie să mă pun cu un rocker adevărat, că îmi este superior din toate punctele de vedere, iar când vine vorba de muzică, dacă nu e rock de care trebuie, e zero barat. Dar despre asta, mai pe larg, poate cu altă ocazie….
În fine, ziceam că am fost la Bon Jovi fără să fiu fan. A, că mi-au plăcut băieţii ăştia acum mai bine de 15 ani şi că le ştiam mai toate versurile pe de rost de pe nişte casete care se numeau „Best Of” I si II, că Always a fost una dintre melodiile de referinţă din cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele, aia din liceu, e adevărat. Numai faptul că aveam casete cu ei e ceva, dar nu am fost ceea ce se numeşte fan, că acum ştiu ce înseamnă asta şi nu pot face afirmaţii gratuite :P. Nici măcar n-am avut o pasiune pentru Jon, cum a avut Cami, de exemplu, deşi recunosc că la aproape 50 de ani să arăţi şi sa zâmbeşti ca el nu e tocmai ceva ce vezi in fiecare zi :P. Dar când am auzit că vine Bon Jovi in România, cred că acum vreun an, am ştiut că n-o să conteze nimic şi că o sa fiu acolo. Şi am fost, n-aş fi ratat ocazia pentru nimic in lume. Am ţinut cu dinţii să mă duc, de parcă era primul si ultimul concert. Am ştiut eu de ce, am avut al şaselea simţ 😀
Ce am văzut eu acolo e greu de explicat în cuvinte, chiar şi acum, după câteva zile. Îmi doream demult să văd live un concert la care zeci de mii de mâini să fie „în aer” în acelaşi timp. Îmi doream demult să văd o mare de oameni care să cânte la unison, iar cei din spate să aplaude, să cânte şi să danseze aproape la fel de prinşi de atmosfera ca şi cei din faţă. Îmi doream să văd pe o scenă artişti mari, dar fără fiţe faţă de publicul ăsta din Buda… ăăă, Bucureşti. Da, îmi doream ca cei de pe scenă să nimerească din prima numele oraşului meu. Îmi doream demult un concert la care să nu aştepţi cu orele să înceapă (acum însă mi-am luat chiar ţeapă, căci bazându-mă pe experienţele anterioare, am ajuns mai tarziu). Îmi doream demult un concert la care solistul să nu părăsească scena minute în şir, cu diferite pretexte, cum ar fi că trebuie să demonstreze colegul de la chitară câtă virtuozitate are in dotare. Deşi vorbind de Bon Jovi, nu era chiar de lepădat chitaristul :P. Îmi doream demult un concert la care să se vadă pe feţele celor de pe scenă o expresie, bună sau rea, de silă sau de plăcere, de oricare, dar să fie. Normal că aş fi preferat a doua variantă, dar voiam să ştiu cum stau, dacă agitaţia mea ca spectator e apreciata pe scenă sau nu :). Îmi doream demult un concert la care bisul să fie mai mult de două melodii cântate deja in timpul lui. Îmi mai doream un concert la care, de acolo din spate, unde sunt bilete (mai) ieftine, să se vadă măcar puţin din ce se întâmplă pe scenă şi să se audă ca şi cum ai fi in faţa. Îmi doream multe, multe rău de la un concert, iar concertul Bon Jovi mi le-a oferit pe toate şi încă ceva în plus.
Ceva în plus ăla e format din bucuria că o trupă cum e Bon Jovi ne-a apreciat pe noi, cei 50.000 aflaţi acolo, ca public, şi ne-a făcut un cadou imens: o stare de bine, a lor, care creştea pe măsura ce concertul se apropia de final. M-am trezit la un moment dat zicând „Ia uite la ei ce fericiţi sunt!” şi sunt sigură că nu m-am înşelat. S-a văzut că le place enorm să fie acolo, şi s-a văzut şi de aproape, şi de departe, şi din zâmbetul lui Jonică, vorba Cameliei, şi din schimbul de priviri şi gesturi dintre el si Richie care spuneau <<„-Plecăm?” „-Tu nu vezi ce-i aici? Cum sa plecăm?”>>, din patosul interpretării care creştea de la melodie la melodie, în ciuda căldurii şi a oboselii, din dialogul cu 50.000 de oameni cărora le-ar fi fixat întâlnire şi a doua zi, că cică timp avea… 🙂 S-a vazut din mulţumirile pentru răbdarea cu care au fost aşteptati atâta amar de ani, din regretul care a însoţit cuvintele astea şi din promisiunea făcuta de pe scenă. Recunosc că eu am gandit şi am spus cu voce tare atunci că poate asta zice Jonică în toate oraşele. Şi nu ar fi de mirare. Dar după ce am plecat de acolo şi dupa astea câteva zile nu cred că a zis-o numai la noi, ci vreau să cred că o zice doar in puţine locuri, în cele în care au avut concerte cu adevărat reuşite 🙂 S-a mai văzut din bisul incendiar de o ora bătuta pe muchie, cu finalul electrizant pe o melodie care a făcut istorie şi cu zâmbete, multe zâmbete, care au rămas întipărite pe retina a zeci de mii de oameni…
Dar cel mai bine s-a văzut din reacţiile de după. Ale lor, de pe pagina de Facebook, unde ei îşi pun pe perete câte o (una!) fotografie de la fiecare concert din acest turneu. Prima poză şi comentariul de la ea ne-au plăcut mult. Mult de tot, atât de mult încât am dat like-uri de nu ne mai opream, practic a fost cam câţi spectatori atâtea like-uri 🙂 Iar a doua poză, însoţită de mulţumiri şi promisiuni, ne-a convins, dacă mai aveam îndoieli, că celor de la Bon Jovi chiar le-a plăcut la noi. Numai faptul că a existat a doua poză din România şi a însemnat ceva special. Cum am spus eu şi pe Facebook când am văzut, cu noaptea în cap, a doua poză, e clar că lor le-a plăcut de noi, dar şi nouă de eeeeiiii… 😀 Concert în România, reuşit, incendiar chiar, 50.000 de spectatori, emoţii, extaz, momente de neuitat, şi apoi doua poze, extraordinare, însoţite de cuvinte frumoase, una cu Palatul Parlamentului şi una cu drapelul României, pe o pagină de Facebook cu 13 milioane de aprecieri. Ce-ţi mai poţi dori in plus de la o formaţie care îţi vizitează ţara? 🙂
Da, sunt încântată de concert şi de ce s-a întâmplat după, chiar dacă în a doua privinţă pot părea naivă. Dar nu cred că tot extazul şi toată vâlva s-au întâmplat numai pentru că noi nu avem experienţă în concerte cu nume mari, ci cred că pe scena din Piaţa Constituţiei şi dincolo de ea a fost un cerc care s-a închis perfect: ei au dat mult, au primit mult. Noi am dat mult, am primit mult. Fără legătura cu naţionalitatea, cu experienţa publicului şi cu localizarea pe harta, a iesit un concert extraordinar şi pentru noi şi pentru ei, fără îndoială. Şi asta se putea întâmpla oriunde, dar din fericire s-a întâmplat pe 10 iulie la Bucureşti.
Asa zice unul din CD-urile lui., nu eu am inventat descrierea. 
Nu mi-am epuizat zambetul tamp de pe fata, nici starea de euforie, nici cuvintele de lauda. Am 20 de ani din nou (sic!), e soare afara, e primavara, iar eu simt toate astea doar pentru ca saptamana trecuta am fost la concertul lui. Cel mai „de suflet” concert la care am fost vreodata. Am trait 3 ore si ceva in alta lume in care m-am simtit fericita. Am uitat total de mine, cea din ultimii ani. Am redevenit eu, cea dinainte, demult , asa cum ma stiam. Am ras, am plans, am cantat, am dansat, mi s-au umflat palmele dupa nicio ora, mi-am adus aminte de copilarie, de adolescenta, de „tonele” de muzica ascultate la magnetofonul tatei, am retrait momente frumoase si am trait stari speciale langa mii de oameni care simteau aceleasi lucruri. Bucuria imensa de a fi acolo. Era ca un vis care nu se dorea sa se termine. Am citit ore intregi comentariile de pe pagina lui de Facebook si de pe blogul lui de dupa concertul asta si niciun cuvant nu pare prea mare pentru el si pentru ce poate sa faca.
Plimbările Irinei 