Plimbările Irinei

Dupa cum am spus anul trecut cam pe vremea asta, nu anii ne fac viata, ci ceasurile. Clipele. Bune sau rele, conteaza mult, desi n-ai zice cand pierzi un ceas aiurea.

Anii sunt buni insa, tare buni, pentru bilanturi. Pentru contorizari. Pentru statistici. Pentru regrete. Pentru promisiuni. Pentru recapitulari. Pentru planuri. Ei aduna clipele in capitole intregi, pe care le reperam mai usor in timp, cand si cand, daca avem sau ne facem timp sa ne mai oprim.

La sfarsit de an adunam si scadem, inmultim si impartim fapte, vorbe, ganduri, zambete, lucruri facute si mai ales nefacute. Tragem linie si suntem mai mereu nemultumiti. Cele facute, spuse, gandite, zambite ne ies mereu mai putine decat celelalte. Desi poate nu e asa. Dar avem mereu tendinta ca, daca nu s-a intamplat ceva foarte important intr-un an, sa nu punem la socoteala ce a fost mai bun in el. Daca nu a fost cazul de vreunul dintre cele trei ritualuri atat de des pomenite in anii de scoala la orele de literatura romana, adica nastere, nunta, moarte, in proximitatea noastra, nu luam prea tare in seama anul ala. Facem operatiile de sfarsit de an,  dar ne da un an fad, fara evenimente majore, chit ca sunt ele fericite sau din contra. An fad, deci il vom uita repede. Si asa uitam si de clipe…

La inceput de an punem pe liste fapte, imaginam vorbe, ganduri si zambete, planuim zile, saptamani, luni, in detalii care peste un timp ar fi de ras, daca n-ar fi de plans. Dar suntem atat de insufletiti de noua sansa ce ni se da, un an nou, intreg, lung, cu 300 si ceva de zile nou-noute, numai bune de umplut cu planurile, visele si sperantele noastre, incat nu ne mai amintim de ce in anii din urma listele noastre au ramas, in mare parte, doar liste. Nu ne mai pasa de limitari, de neputinte, de lene, de rutina, de ghinion, de nimic din ce nu ne-a lasat in trecut sa ne atingem planurile de an nou. De fiecare an nou. Acum spunem ca e altfel. Am invatat din greseli, avem mai multa experienta, mai multe regrete, mai multi ani, nu putem sa ne mai permitem ratari. De data asta va fi altfel, ne spunem, le spunem, si credem cu tarie in clipa aia in care anii se schimba intre ei, facandu-si loc unul altuia.

Si iar ajungem la clipa… 🙂
Aproape ca o simtim. Si nu ne putem abtine, odata ce e acolo, sa nu speram, sa nu visam, sa nu credem ca la anul, cand bilantul va fi fost din nou facut, vom fi mai multumiti. In clipa aia speram ca nu vom uita de clipe.

Hmmm, poate secunda aia de trecere dintre ani e doar o iluzie, poate e doar un pretext pentru speranta, dar ce ar fi anii fara ea? Cum am sti cand sa regretam, sa multumim, cum am sti cand sa visam si sa (ne) promitem? Oamenii au nevoie de clipa aia care sa le separe anii, chiar au, si mie imi pare tare rau cand o pierd, cand n-o simt… 🙂