Plimbările Irinei

Cea mai mare diferenţă dintre Croaţia şi România nu constă, cum v-aţi fi aşteptat, în peisajele de vis care la ei sunt întreţinute şi promovate cu mândrie, nici în faptul că Marea Neagră nu este, totuşi, Mediterana, nici in civilizaţia extremă de acolo care noua ne lipseşte cu desăvarşire, nici în parcurile naţionale care la ei sunt… cunoscute internaţional, iar la noi nici nu ştii că intri într-unul decât atunci când îţi cere un nene doi lei pe un drum între munţi, nici în autostrăzile care la ei se construiesc cu viteza a câţiva kilometri pe săptămână, iar la noi pe deceniu. Nu, diferenţa dintre România si Croaţia constă în… căruţe. Da, în căruţe, care, de-alea trase de cai, mai ales :D. Sau de boi…

Să vă povestesc cum am ajuns la concluzia asta: un român, adica soţă-miu, îmi spune, dupa 10 zile de vis în Croaţia, că el n-a vazut pe acolo roată de căruţă. Hait, zic eu, cum naiba să observi aşa ceva când vizitezi o ţară străină? Adică, ok, vezi ce e pe acolo în plus (şi în cazul Croaţiei în exces, aş zice) faţă de la tine acasă, cum ar fi curăţenie, civilizaţie, bun-simţ, de-astea. Poţi să vezi că nu au gropi şi cetăţeni despre care nu vreau sa vorbesc acum, dar cum să observi că nu există… căruţe? Aveai un target de a te uita dupa aşa ceva? Sau îţi lipseau cele de acasă? Şi dacă da, cât de mult, aş insista. Explicaţia vine repede: cică e vorba de un simţ al observaţiei foarte dezvoltat. Primesc explicaţia asta cu seninătate, că ştiu că aşa e, dar sa nu-i spuneţi :). Şi mă resemnez, cu umerii căzuţi: după ce că au o ţară frumoasă de pică, după ce că sunt simtiţi, curaţi, ordonaţi şi (prea) muncitori, nu au nici căruţe. Au numai tractoare, combine şi alte utilaje care duduie pe câmpii şi despre care am învăţat multe în anii mei de şcoală comunistă. Multe, pe care le-am uitat :D. În fine, lipsa căruţelor de pe câmpiile şi drumurile Croaţiei nu consider că e un lucru pe care să-l bagi în calupul de poveşti despre locurile pe unde te-ai plimbat, aşa că uit o vreme de el.

Dar căruţele nu ma lasă în pace, aşa că dupa o vreme, puţină, îmi spune o colegă că un croat, cumnatul ei, vine destul de des în România. Mă rog, căt se poate de des, având în vedere că preferă să-şi petreacă vacanţele pe cine ştie ce insula din alea multe croate.  Şi întreb şi eu cum i se pare croatului în România. În afară de faptul că omul trebuie să doarmă două zile după ce conduce de la Arad sau de la Porţile de Fier până în Bucureşti, colega îmi mai spune o chestie interesantă. Cică drumurile din România l-au ajutat pe croat să afle că exista pe lume, căci el nu văzuse în ţara lui până la 40 şi ceva de ani, câţi număra în buletin, da, aţi ghicit, căruţe! Am rămas mască, vă daţi seama, şi l-am sunat pe soţă-miu de urgenţă să-l anunţ că e foarte deştept. Cică stia, aşa că tot eu am ieşit şifonata din poveste, că „mereu verific, nu-l cred niciodată din prima” şi nici el n-a vrut să creadă şi pace că nu eu, ci colega a pornit discuţia cu căruţele. Ce-i drept, e greu de crezut că doi oameni au observat, fiecare în ţara celuilalt, lipsa sau prezenţa unui obiect cum e căruţa şi observatiile astea ale lor s-au şi întâlnit undeva pe drum, spre comparaţie. Dar uite că s-a întâmplat şi astfel am ajuns să stabilim că asta e cea mai mare diferenţă între România şi Croaţia: ei nu ştiu ce sunt alea căruţe, pe câmpii, de cel putin 40 de ani, că atâta am verificat prin anul naşterii cumnatului din poveste, iar românii le vad de cel putin 20 de ani, că de atunci avem noi amintiri mai clare, la vreo 2, hai 3 km de centrul capitalei unei ţări din UE, pe… să alegem la întâmplare o stradă… ba nu… bulevard parcă e… se numeşte… aaaa… Văcăreşti!!! Şi cine nu le-a vazut până acum niciodată în destul de proaspăta capitală comunitară, a trăit degeaba, zic. Dupa cum vedeţi, „alţii moare şi-aşa n-are!” 😀

Mda, deci am stabilit care e diferenţa esenţială dintre cele două ţări. Acum vreau să vă povestesc o întâmplare care pe mine m-a făcut să realizez sau mai bine zis să-mi confirm de ce zecile de ani de dezvoltare şi civilizaţie dintre ei şi noi n-o să se reducă niciodată. E pur şi şimplu imposibil, căci omul sfinţeşte locul…

Croaţia, 2007, cazare în cel mai mare parc naţional al lor, locul ăla de poveste care se numeşte Plitvice, varianta în engleză. Vilă superbă, condîţii excelente, bucătărie complet utilată, tv cu satelit, sute de posturi, baie impecabilă ca amenajare, nu mai vorbesc de curăţenie, parcare gratuită, luminată şi marcată mai ceva ca cea de la Primaria sectorului 3, vorba prietenului nostru cu care căscam gura de câteva zile prin Croaţia şi nu prea mai puteam s-o închidem. Locaţia asta era undeva în munţi, să ne înţelegem. În dimineaţa în care trebuia să predăm camera şi s-o luăm spre casă, proprietara vine şi ne anunţă că trebuie să plece la serviciu, ne urează drum bun şi toate celelalte, tot bune. Plus mulţumiri şi invitaţii de a mai veni. Noi, panicaţi, păi nu suntem gata, n-am terminat cu bagajele, mai durează un pic, să mai stea să ii dam cheia. La care ea ne-o trânteşte: dar nu e nevoie, terminaţi bagajele când puteţi, închideţi uşa după voi şi lasaţi cheia în uşă. Oooook, ne zicem, ar fi trebuit să ne obişnuim că nu mai suntem acasă, la naiba, doar de 10 zile am trăit atâtea experienţe din care să pricepem odată că la ei e pur şi şimplu altfel… dar tot nu ne vine să credem. Asta e, minte de român, care e obişnuit tot timpul să fie bănuit, indiferent că e în vacanţe sau în farmacii, vorba Simonei Tache, că nu pleacă de nicăieri fără să ia ceva în poşetă, în bagaj, oriunde, numai să fie de luat.

România, 2011, cazare în cea mai mare staţiune românească de la Marea Neagră, locul ăla fostă perlă a litoralului, acum zeci de ani, care se numeşte Mamaia, cred că în orice limbă. Hotel comun şi comunist prin construcţie, renovat de formă acum vreo 10 ani, cu un miros usor înţepător la etajul de sub acoperiş, cu două pahare de plastic, de unică folosinţă, pe măsuţa care avea cel puţin vârsta mea, cu un uscător de păr pe care nu l-aş fi probat nici de frică, sau poate chiar de aia, cu telecomanda la televizor fără baterii, deci nexam adormit la TV dacă nu vrei să te ridici în picioare taman când să aţipeşti ca să stingi nenorocirea de la buton, cu wc cu butonul bazinului defect de face apa să curgă aiurea non-stop (da’ noroc că sunt eu deşteaptă şi îl manevrez până se opreşte), cu o pară de duş care împroaşcă apa în toate punctele cardinale, numai pe corp nu (exista soluţie şi la asta, că e cu filet şi se scoate uşor), cu parcare lipsă, dar cu una alături care costă 50 de lei pe zi, cu de-astea, neaoşe. În dimineaţa predării camerei, am pus cheia pe tejgheaua aia la recepţie: camera 4xx e gata. Şi ce credeti că aud în loc de drum bun, sperăm că v-ati simtit bine, vă mai aşteptăm pe la noi??? (sau le e ruşine să mai zică asta?) Aţi ghicit, am auzit tradîţionalul, tot comunist şi el, că pentru unii, multi, au trecut chiar degeaba 20 de ani, „Da, o să trimit s-o verifice”. Ce să verifice, mă intreb eu??? Să verifice scrumierele lipsă (în camera de alături erau două :D), să verifice dacă am reparat bazinul la wc sau dacă am înlocuit para de la duş, dacă am pus  baterii la telecomandă? Dacă am lăcuit mobilerul ăla un pic, dacă am dat o mână de lavabilă pe balconul care fusese inundat la un moment dat şi păstra urmele necazului? Nu i-am zis de toate astea, n-am fost inspirată. Am întrebat-o doar de ce vrea acum să verifice camera, dar în urmă cu o zi nu a venit nimeni să verifice dacă aveam gunoi în cos şi să-l şi ridice, zic. Asta era în premieră, nu mi se mai întâmplase până acum la 3 stele, în România, nici măcar pe litoral, aşa că oricum i-aş fi zis. Şi-a cerut scuze, timid, iar eu nu am mers mai departe cu bălăcăreala, în fond era doar o angajată care făcea ce îi spuseseră şefii ei: trata clientul cu un deosebit respect, cu bunăvoinţă şi cu maximă ospitalitate, cum e obiceiul pe plaiurile mioritice. Şi îl verifică la camera cu muuulta discreţie.  Că până la urma nici faptul că sunt verificate camerele nu e marea problemă, ci faptul că personalul nu e măcar un pic discret când face asta şi se poarta cu turiştii ca şi cu niste găinari, veniţi pentru câteva zile la mare doar ca să-şi completeze colecţiile cu scrumiere mai ieftine decât o legatură de pătrunjel  sau cu uscătoare de păr defecte, numai bune de dus la coşul de reciclare de la magazin, să-ţi poţi lua altele, funcţionale, cu reducere.

Am plecat de acolo cu gândul ăsta, că niciodată nu vom avea cum să-i ajungem. Că pornind de la atitudinea asta de rahat, de neîmblânzit şi de needucat, se face un bulgăre mare, care o să ne ţintuiască pe loc încă alte câteva decenii. În ritmul ăsta, şi peste alţi 20, chiar 50 de ani, o să spunem, cu mirare, după un drum într-o ţară şi ea fost comunistă cândva: „ştii, băi, că ăia în Croaţia nu ştiu ce sunt alea căruţe?”