Plimbările Irinei

Am văzut cetatea Rupea, pentru prima dată, acum 10 ani. Era iarnă şi ruinele ei uitate şi de oameni şi de Dumnezeu păreau din altă lume. Erau, ce-i drept, din altă lume, una cu iz medieval, dar urmele acelei lumi fuseseră lăsate de izbelişte, într-o ruină cruntă şi pradă buruienilor. Care acum şedeau cuminţi sub zăpadă, dar aveam să le revedem în toată splendoarea lor peste alţi trei ani, când am revenit pe timp de vară. Domnul care ne-a prezentat cetatea, un profesor de istorie, din câte îmi amintesc, mi-a dat impresia că nu întâmpina prea mulţi vizitatori (sau păream noi prea interesaţi de bietele ruine!), din vreme ce aproape o oră ne-a povestit, ne-a arătat şi ne-a explicat cu atâta dăruire despre Rupea, încât cu ochii minţii am văzut o mândreţe de cetate în locul tristelor ruine. Personal, eram oricum fascinată de ruinele acelea abandonate pe care le vedeam la fiecare drum către Sighişoara mea, aşa că domnul profesor parcă m-a facut s-o îndrăgesc şi mai mult :).  De atunci, mai intens, de fiecare dată când îi vedeam silueta tristă şi incompletă pe dealul Cohalmului, mi se strângea sufletul şi bodogăneam măcar în gând, măcar puţin, ghinionul ei de a exista într-o ţară care, în loc să o şlefuiască şi s-o aibă în grijă ca pe o bijuterie de preţ, a abandonat-o fără milă. De-ale mele…

Rupea în ruină, 2006

Rupea în ruină, 2006

Rupea în ruină, 2006

Rupea în ruină, 2006

Rupea în ruină, 2006

Cu timpul, m-am resemnat că am cunoscut Rupea ca pe o ruină şi că aşa va rămâne. Nu aveam pentru ea niciun vis realizabil şi niciun dram de speranţă. O vedeam, oftam, mergeam mai departe, spre destinaţii mai norocoase cu oamenii lor… Se pare, însă, că mai sunt şi speranţe în Romania… Căci, de curând, trecând pe drumul nostru drag dinspre Bucureşti spre Sighişoara, via Braşov, la ceas de seară, pur şi simplu am sărit din scaunul maşinii (noroc cu centura :P) când am văzut, pe un deal, o mândreţe de cetate luminată din toate unghiurile, împresurată de alei cu felinare care urcau chiar din şosea, parcă, până pe deal. Nu ştiam unde sunt şi nici ce văd şi când mi-am dat seama că e Rupea, pur şi simplu am fost gâtuită de emoţie. Nu-mi venea să-mi cred ochilor şi abia la câteva minute, după ce n-am mai văzut nici măcar un colţisor din ea, mi-am dat seama, cu părere de rău, că nu-i făcusem nicio poză…  Dar eram fericită că unul dintre locurile mele preferate strălucea aşa de tare, după atâta amar de ani, şi încă în puterea nopţii…

La drumul de întors nici nu încăpea vorba că nu vom opri la Rupea. Eram nerăbdatoare să văd ce se ascunde sub zidurile proaspăt înălţate şi speram să-l reîntâlnesc pe domnul acela iubitor de istorie, care cu atâta pasiune ne vorbise cu ani în urmă despre mândreţea de cetate. N-a fost să fie, însă; după drumul proaspăt asfaltat şi după ce am lăsat maşina în imensa parcare de lângă cetate, am găsit porţile încuiate. Cetatea urma a se deschide pentru public într-o lună, aşa că nu ne-a rămas decât să admiram pe dinafara zidurile proaspăt ridicate, turnurile reconstruite, imensa parcare, centrul de informare turistică şi drumurile de acces, asfaltate şi luminate, care nu au nicio legătură cu o cetate ţărănească, dar ajută turiştii de secol XXI să găsească mai repede calea spre trecutul care sper eu să se regăsească dupa zidurile proaspete.

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Rupea reconstruită, 2013

Încep să fiu şi eu mulţumită, România se scutură parcă de praf, măcar pe ici, pe colo…

Rupea pe Flickr