Plimbările Irinei

Adică de ce nu mi-am spus şi eu părerea despre concertul ăsta, de 2013, m-a întrebat toată lumea. Să treacă atâtea zile şi să nu zic eu nimic…Nţ, nţ, nţ… Pentru că nu mi-a placut, cum s-a întâmplat în cazul altora? Nu m-a impresionat pe mine nimic-nimicuţ??? Nicio emoţie, nicio lăcrimuţă n-am de împărtăşit? Nicio cârcoteală, măcar?

Pfff… nici vorbă că nu mi-a plăcut, ba din contră, dar… pur şi simplu nu am ştiut ce să spun. Ce să scriu. Atunci, acolo, după un moment de delir, am reuşit să-mi revin în fire şi să scriu pe telefon că e DeMenţial. Voiam să ştie toată lumea, să strig în gura mare că sunt acolo şi că trăiesc o clipă de fericire. Una dintre acelea pe care numai muzica ţi le poate da. Şi chiar dacă e împărţită cu alte zeci de mii de suflete, rămâne totuşi atât de intensă. Sau poate tocmai de aia…

Nu mă pricep la cronici de spectacole. De concerte. Nu ştiu să povestesc decât emoţii şi trăiri. Nu ştiu să apreciez sonorizarea, decât dacă e execrabilă. Nu ştiu să apreciez organizarea, decât dacă e impardonabilă. Nu ştiu să notez prestaţia, decăt dacă e jalnică. Dacă toate astea sunt bune, cred că nu le observ, le iau ca atare, cred că mi se cuvin 🙂

Ştiu doar că, la concertul ăsta, de multe ori, am simţit nevoia să închid ochii şi să ascult muzica, pur şi simplu. Să aud mai bine vocea aia, prima care mi-a sunat mai bine la un concert live decât pe casetă/CD/ce-o mai fi în trend acum. Poate sunt subiectivă şi am pus la socoteală şi emoţia transmisă cu ocazia live-ului, dar eu aşa am auzit, o super-voce. Peste aşteptări.

Ştiu şi că nu am putut închide ochii şi asculta muzica pentru că nu îmi puteam lua ochii de la scenă. Unde un om cânta şi dansa în acelaşi timp, cu o naturaleţe şi o uşurinţă, încât uneori părea că pluteşte. Şi dansa încontinuu, iar in mintea mea se derulau flashback-uri cu colegul meu din generală, cel mai depeşar dintre depeşari :), cu hainele lui „depeş”, cu încălţămintea lui „depeş”, cu freza lui „depeş” si cu dansul lui „depeş”. Începând cu dansul, toate parca încremeniseră în timp. Ceilalţi doi, de pe scenă, aveau şi ei aceleaşi gesturi pe care mi le aminteam din frânturi de imagini şi clipuri alb-negru de acum vreo 20 de ani. Toate videoclipurile şi toate posterele cu Depeche Mode pe care le-am vazut vreodata mi-au trecut prin faţa ochilor. Parcă nimic nu se schimbase, de atunci. Parcă cineva drag şi pe care nu îl mai văzusem demult se întorsese acasă.

Mai ştiu şi că uneori am vrut să fiu şi eu acolo, jos, unde era spectacolul din public. Să fi fost fan adevărat, sa mă topesc de drag, de fericire, de emoţie, la fiecare melodie, să ţip, să plâng, sa cânt, să ştiu fiecare vers, să sar, să aplaud, să pozez ca să păstrez, să filmez ca să retrăiesc… Căci, ca şi la fotbal, la tribună lucrurile sunt mai aşezate, lucrurile importante se întâmplă pe gazon 🙂 Ca şi mişcarea câtorva zeci de mii de fire de iarbă pe o câmpie vibrantă, cum frumos am găsit povestit momentul pe acest blog <3.

Şi mai ştiu că iar am regretat concertul din 2006, concert care ramâne agăţat în topul regretelor mele. Mi-am dorit mai mult ca niciodată să nu fi ratat acel concert, iar acum, ştiind cât de frumos a fost, să fi venit cu mai multe aşteptări, cu mai multa emoţie, cu mai multe lecţii învăţate. N-a fost să fie. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, zic.

Concluzia? Pentru mine a fost un concert minunat. Am fost fascinată. De muzică, de voce, de dans, de faptul că sunt martoră la ceva ce acum 20 de ani nici nu mi-aş fi imaginat că ar fi posibil. Dar viaţa bate filmul.

Iar muzica este una dintre minunile lumii. Am zis!